A la turca în Nemţia, bre!

Pentru cei care îl admiră pe Recep Erdogan, să fie atenţi ce îşi doresc! Inclusiv dragii noştri fotbaliatori şi antrenori

Trebuie să ne hotărâm în ce lume vrem să trăim. Sau în ce lume ne-ar plăcea să trăim. Măcar pentru confortul conştiinţei, dacă nu putem schimba orânduirile, oamenii. Mai ales oamenii. Bunăoară, lui Mesut Ozil, Ilkay Gundogan şi Marius Şumudică le-ar plăcea o ţară condusă de Recep Erdogan. Destui compatrioţi visează la un preşedinte ca Viktor Orban. Bănuiesc că nu puţini sunt cei care îl simpatizează pe Donald Trump. Iar pe Liviu Dragnea „Moustache” nici nu mai vorbim!

Mazilirea
Marius Şumudică tocmai a fost mazilit de la Kayseri, după a patra înfrângere consecutivă şi a şaptea din ultimele 8 etape. Din fericire, lucrurile s-au mai schimbat chiar şi în Turcia, astfel că astăzi mazilirea nu mai vine la pachet cu tăierea capului necredinciosului. Asta la fotbal, căci dacă vorbim despre politică, în patria sultanului Erdogan se cultivă din nou tradiţia seculară a Imperiului Otoman. Vezi arestările miilor de opozanţi făţişi sau doar bănuiţi ai regimului erdoganian.

La curtea sultanului Recep Magnificul
În acest punct al articolului unii se vor enerva şi vor întreba ce legătură au fotbalul şi sportul în general cu politica. Deja este un câştig al oricărui text atunci când destinatarilor le creşte adrenalina. Bine, doar dacă nu îţi propui să scrii articole-somnifer. Aşadar, care-i legătura între Şumudică şi Erdogan? Ce treabă are ofsaidul cu Suleiman Magnificul zilelor noastre? Are, ştiţi bine că are. Şumudică nu trăia şi nu muncea pe o insulă uitată de lume şi de timp, unde în afară de fotbal pe nimeni nu interesa de nimic altceva. Fotbalul în Turcia este mai mult fenomen social decât în alte colţuri ale mapamondului. Pasiunea turcilor pentru sportul-rege este în rezonanţă cu înlesnirile statului pentru finanţarea acestei activităţi. Şi de aceea başkanii, inclusiv cei care îl angajaseră pe Şumi, sunt atât de activi şi de solvabili.

Utopia ţării tuturor drepturilor
Este ceva rău în asta, să se implice conducătorii în sprijinirea sportului?, ne-ar putea întreba nelămurit chiar Marius Şumudică. Fiindcă el şi-a făcut treaba cu pasiune la Kayseri, având şi satisfacţia unui salariu pe măsură. Nu, nici vorbă, într-o ţară în care prosperitatea coabitează cu libertăţile individuale, cu dreptul la opinie, într-o ţară ai cărei cetăţeni respectă legile, iar legile sunt create să respecte cetăţenii şi să-i apere de bunul plac al unui dictator cu sau fără turban, într-o astfel de ţară ar fi minunat să lucrezi. Există o astfel de ţară? Greu de spus.

Băieţii l-au căutat pe Erdogan
Putem încerca de exemplu cu Germania, care se chinuie de 70 de ani să spele greşelile trecutului, uneori dovedind exces de zel în acest nesfârşit exerciţiu de penitenţă. Şi ajungem astfel la gesturile lui Ozil şi Gundogan. Doi fotbalişti importanţi ai naţionalei germane, născuţi amândoi la Gelsenkirchen, dar cu neîndoielnice rădăcini turce. Şi unul, şi celălalt au profitat de vizita la Londra a lui Recep Erdogan pentru a se trage în poză cu el. Reţineţi, lucrurile nu s-au petrecut invers, adică nu Erdogan a tras de ei, hai, măi băieţi, să facem un selfie, să vadă lumea că mă simpatizaţi! Nu, ei, „băieţii”, l-au căutat, ei au dorit să se afişeze cu Recep Magnificul. De ce? Ca să arate ce? Că se simt mai mult turci decât nemţi? Ori că le place cum este condusă ţara părinţilor, bunicilor şi străbunicilor? Posibil câte ceva din toate, plus nişte teribilism care, potriveală, rimează cu tembelism.

Integrare, dar să ştie şi ei!
Oficialii germani au reacţionat previzibil, adică mâhnirea lor a fost politicoasă şi corectă politic. „Noi respectăm situaţia specială a jucătorior noştri cu alte origini, dar apărăm nişte valori pe care Erdogan nu le respectă”, a precizat Reinhard Grindel, preşedintele federaţiei germane. Scurt şi cuprinzător. Grindel a adăugat că Ozil şi Gundogan s-au lăsat manipulaţi, iar gestul lor nu ajută eforturile de integrare ale Deutscher Fussball Bund. Eforturi de integrare? Sigur, foarte frumos din partea nemţilor, care, săracii, nu prea mai văd de câtă cenuşă în cap şi-au turnat. Manipulare? Nici vorbă. Tocmai asta este, că Mesut şi Ilkay şi-au căutat sultanul să-i „dedice” nişte tricouri. În curând, poate şi ceva victorii la Cupa Mondială. Mai vorbim.

Ce să mai vorbim dacă Elisabeta a II-a l-a primit pe Erdogan la Buckingham? Iar eu îi cert pe Şumi, pe Ozil şi pe Gundogan.