Aceşti tineri cu dinţii rupţi

Să credem că Federer şi Nadal sunt eterni? Sau că urmaşii sunt nişte replici nereuşite?

Probabil că au pârjolit totul în jur. Altfel nu se explică. Unde sunt tinerii? Lupii tineri şi flămânzi? Unde să fie, stau cuminţi la coadă. Unii mai mârâie, alţii mai latră, dar sunt repede puşi la colţ. Rafael Nadal, locul 1 mondial. Roger Federer, locul doi. Acum câteva luni era invers. Acum câţiva ani era tot aşa. Când Rafa, când Roger. Şi acum 10 ani la fel, şi acum 15.

Nu este vorba că ne-am plictisit de ei, dar nu poţi să nu te întrebi ce se întâmplă cu ceilalţi. Cu cei care ar fi trebuit să le ia locul. Roger face 37 de ani, Rafa 32. Supremaţia lor are ceva din aerul eternităţii, deşi ştim bine că la un moment dat se vor retrage. Cei care îi vor substitui nu vor avea legitimitate, ci doar cărţi de identitate mai noi. Merite zero în afară de data naşterii, mult după aceea a lui Roger şi Rafa.

Este firească această domnie perpetuă care nu are niciun corespondent în istoria tenisului? Nu, dar nu este vina lor că pe rând două trei generaţii de speranţe şi-au rupt dinţii încercând să muşte din gloria adevărată. Del Potro a fost trădat de accidentări, poate el ar fi fost urmaşul de drept. Raonici, plafonat, şi Dimitrov, cel mai mare risipitor de talent, sunt mai aproape de 30 de ani decât de 20. Thiem este când pe val, când sub val. Când entuziasmant, când deplorabil. Şi nici austriacul nu mai este un puşti la cei 24 de ani şi jumătate. Dar Kyrgios? Talent cu carul, prea ocupat să şocheze. Dar staţi! Poate Zverev, acest Păsărilă Lătlungilă cu sânge rusesc şi paşaport german. Dar şi el poartă pecetea generaţiei. Inconstanţa. Lipsa maturităţii. Parcă şi o inerţie izvorâtă dintr-o plictiseală greu de priceput. Nişte tineri care s-au născut obosiţi şi plictisţi.

Dacă în top 10 a intrat un măciucar precum Kevin Anderson, este de rău. La fel putem spune despre veteranul John Isner, şi el printre cei mai buni 10 jucători ai planetei. Sau cel mai bine clasaţi? Mai degrabă. Cei mai buni sunt cei doi din faţă la distanţă de ere geologice de ceilalţi. De ce? Pentru că sunt doi sportivi excepţionali, deci invincibili pe viaţă? Nu. Nu a fost deloc aşa atunci când Nole Djokovici era Nole Djokovici. În plină dinastie bicefală Federer-Nadal, sârbul a câştigat 12 titluri de Grand Slam.

Astăzi, nici el nu mai ştie cine şi ce este. Cum a fost posibilă această cădere în gol? Temă de cercetare. Sportivă, psihologică, medicală. Medicală în sens farmaceutic? Djokovici arată ca o mâţă prost hrănită, care mai poate doar să zgârie din când în când. Din jucătorul acela invincibil, contondent, ardent şi contorsionist nu a rămas decât o umbră care pierde acum la Martin Klizan, numărul 140 ATP. O fi pur şi simplu consumat? O fi „altceva”? Nu, Doamne-fereşte!, că sar apărătorii purităţii fizice a sportivilor contemporani!

Apropo, dar micuţul Andy Murray ce mai face el oare? Şi el accidentat, ştiu, nu trebuie să ridicaţi tonul. Silence, please. Avem finală Roger cu Rafa.