Preţul şi dispreţul

Pentru înfrânţi a fost Apocalipsa. De fapt, este o repoziţionare a fotbalului. Ceilalţi au priceput asta, de aceea au câştigat

Gheorghe Hagi pune presiune pe Răzvan Burleanu. Hagi îi doreşte să resusciteze fotbalul românesc. Nu doar atât, să aducă sportul acesta îndrăgit de milioane de români peste nivelul la care ajunsese în timpul generaţiei lui, a lui Popescu, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu şi, desigur, Ionuţ Lupescu. „Acesta este singurul proiect viabil”, adaugă fondatorul, finanţatorul, managerul, antrenorul şi mentorul Viitorului în mesajul către preşedintele FRF.

Nu Mircea Sandu, pe timpul lui Mircea Sandu

Nimic mai simplu, nu? Şi foarte frumos. Ce poţi să-i urezi unui om care tocmai a câştigat alegerile cu o majoritate zdrobitoare decât să facă performanţă? Cât fair-play, cât altruism şi ce mostră de cavalerism! Mai ales ştiind că este imposibil. Performanţele acelea, de altfel nu chiar atât de uluitoare şi de mirobolante la nivelul naţionalei, nu au fost obţinute ca rod al manageriatului strălucitor al lui Mircea Sandu. Deşi s-au petrecut în timpul nenumăratelor lui mandate pe care nu le-a contestat nimeni din această nobilă lume a fotbalului.

Hagi ştie, poate e bine totuşi să-i reamintim. Toate calificările de atunci la turnee finale de Cupă Mondială sau Euro, lupta aceea uneori de la egal la egal cu forţe mari ale fotbalului, mă rog, nu chiar cu toate, nu chiar oricând, fuseseră posibile graţie unui sistem centralizat. Al unor timpuri şi al unei organizări care nu mai sunt posibile astăzi, dar care atunci au funcţionat.

Generaţia de Aur a Epocii de Aur

Acum, oameni întreprinzători şi ambiţioşi ca Hagi trebuie să ia locul statului comunist, care finanţa sportul. Pentru că sportul era, şi a rămas, un excelent instrument de propagandă. Unii dintre noi au gustat vremurile acelea. Câţiva dintre noi nu au uitat. Aveam fotbal de Champions League şi nivel de trai de Liga a 4-a. Era indicat să îţi lipeşti gura cu bandă adezivă ca să nu afle tovarăşii cât de tare îi iubeam. Pe atunci ne bucuram ca la un gol al lui Hagi când apucam să cumpărăm un kilogram de portocale sau un deodorant. Asta ca să mai schimbăm placa veche cu carnea, brânza şi ouăle, alimente care se găseau din belşug în galantarele comuniste. Atenţie, glumă! Că unii pricep mai greu, din câte am băgat de seamă.

Dar dragii noştri fotbalişti glorioşi nu ştiau toate astea. Ei locuiau în altă Românie. Care nu era vreo Americă sau vreo Germanie, dar în care nu stăteai la coadă pentru mâncare şi nu făceai frigul în casă. Ei călătoreau „afară”, îşi cumpărau peste rând un amărât de „Telecolor” şi video-uri fără număr. Ei, la adăpostul talentului incontestabil, erau exceptaţi. E bine de ştiut că în România trăiau mulţi alţi români talentaţi, dedicaţi meseriilor lor, deştepţi, culţi şi de caracter care nu erau exceptaţi.

Lucescu în ziua femeilor ucigaşe

Problema este că domnii aceştia foşti mari fotbalişti se consideră şi acum nişte exceptaţi. Am apelat la acest ocol prin istoria nu foarte îndepărtată a ţărişoarei noastre pentru a înţelege dezgustul unor personaje de vârf ale lumii fotbalului. Greaţa care i-a cuprins după victoria lui Răzvan Burleanu. Mă gândesc la Mircea Lucescu, nu la Hagi sau la Gică Popescu. Ori la Cristi Chivu. Ei au primit în picioare înfrângerea omului pe care l-au susţinut. Supăraţi, dar demni. Nea Mircea, în schimb, s-a arătat dispreţuitor. Vexat. Iritat. Enervat de ingratitudinea fotbalului mic şi de sală, dar mai ales a fotbalului feminin. A femeilor, măi tovarăşi!, care au ucis fotbalul prin votul lor.

Înfrângerea unei prejudecăţi

Aşa a zis selecţionerul Turciei, că fotbalul românesc a fost omorât odată cu votul de la Casa Fotbalului de miercuri, 18 aprilie. Ştiam că Mircea Lucescu se consideră victima persecuţiei universale, dar nu ştiam că este şi misogin. Asta nu mi se pare un câştig al senectuţii. Păcat, are încă atâtea să ne dăruiască! Dar poate că pe 18 aprilie a fost ucisă o prejudecată a domnilor exceptaţi. Aceea că fotbalul le aparţine de drept. Ca o moştenire. Că lumea se schimbă stă dovadă rezultatul votului. Nu doar în România zone neexplorate ale fotbalului au ajuns să fie piloni ai dezvoltării. Europa occidentală şi America nu fac miştouri grosiere pe marginea fotbalului fetelor. Dar ce ştiu efeminaţii ăia ce bărbaţi avem noi?

Şi da, proiecte ca ale lui Hagi pot oferi perspectiva că undeva, cândva, vom fi mai mult decât am fost odinioară. Hai, România!