Stai, tată, acasă!

Am greşit atunci când am scris despre liga fotbalului de altădată prefaţând acest Steaua-Rapid 1-3. Ne-au lămurit huliganii din tribune. Asta este Liga României interlope

Aţi văzut, bănuiesc, filmuleţul cu George Ogăraru. Foarte bună ideea promovării întâlnirii CSA Steaua-Academia Rapid şi excelent jucată mica scenetă! Echipat în tricoul roşu-albastru, fostul jucător al Stelei îşi ia bicicleta şi dă să plece la meci. Dar până la partida propriu-zisă mai sunt vreo două zile. George este oprit de o voce de copil, despre care înţelegem că aparţine fiului său. Băiatul îşi întreabă tatăl unde se duce şi de ce atât de devreme. „Acest meci nu se ratează. Vino şi tu!”, îi răspunde Ogăraru senior lui Ogăraru junior. Cut! Tăietură regizorală. Frumos!

În realitate lucrurile stau un pic altfel. George Ogăraru trebuia să îi spună altceva fiului său. Stai, tată, acasă! Stai, nu cumva să vii pe stadion, nu te-am crescut ca să fii sac de box! Nu este pentru copii acolo. Nu este nici pentru femei, nici pentru oameni în vârstă. De fapt, nu este nici pentru mine.

Nu ştiu ce naiba m-a găsit! Nu este pentru nimeni în afară de nişte indivizi care vin să se bată, să-şi spargă capetele, să înjure, să-şi arate bicepşii, tricepşii şi cei câţiva neuroni care au supravieţuit printre tatuaje şi lanţurile groase din jurul gâtului. Cut! Tăietură!

Acolo este pentru ei, tată, doar pentru aceste specimene. Cefe groase, feţe abrutizate, de oameni răi, al căror scop în viaţă este să stâlcească mutra semenilor cu muşchi mai puţini. Ei îşi închipuie că sunt bărbaţii adevăraţi. Aşa li se pare că arată vitejia. Dar să nu îi crezi, fiule! Să nu te iei după ei!

Dacă o fetiţă şi mama ei cad victime unor astfel de scene provocate de personaje cu mutre şi comportament de interlopi, dacă un singur bătrân, ce-o fi el, nostalgic stelist sau rapidist, este lovit sau măcar agresat verbal, atunci degeaba totul. Poveştile, speranţele, cuvintele frumoase dinaintea partidei. Cut. Tăietură. Sperăm că nu de cuţit.

Am greşit grav când am crezut că prin acest meci vom începe să ne vindecăm împreună de bolile cronice ale fotbalului nostru. Golănie, violenţă fizică şi verbală. Exhibiţionism de doi lei cu frustraţi care vor să fie văzuţi în acţiune. Feţe abrutizate. De partea celor paşnici, teama, panica. Pericolul adulmecat la tot pasul. Asta ne-a oferit acest CSA Steaua-Academia Rapid.

Şi fotbalul? Dacă mai are vreo importanţă. Calitatea jocului nu a fost totuşi atât de modestă pe cât încercau unii să ne convingă, dar nici nu mai contează. Nu se mai vede de scaunele care zboară prin aerul poluat de fumigene şi gaze lacrimogene.

Nu mai contează sau contează prea puţin că au câştigat rapidiştii cu 3-1. Elevii lui Constantin Schumacher s-au dovedit mai maturi, mai buni. Reţinem, în schimb, că exemplele proaste din tribune au coborât şi în gazon, unde jucătorii au fost şi ei pe punctul să se ia la bătaie.

Iar Ciuculescu, portarul vişiniilor care trăgea golăneşte de timp înainte ca Predescu să execute penaltyul Stelei, mi s-a părut cel mai bine înşurubat pe contextul meciului.

Putea fi un meci-simbol. Putea fi altceva. Putea fi momentul în care suporterii să îşi onoreze statutul de oameni ataşaţi de o echipă, de ideea de a suferi alături de ea. Am văzut, în schimb, altceva.

Şi să nu ne mai amăgim spunând că brutele care au stricat totul nu ne reprezintă. Ba da, aşa arată o parte importantă a României de astăzi! Iar cei care spumegă ură din spatele tastaturilor sunt uneori mai violenţi decât ăia pe care i-am văzut în tribune la Steaua-Rapid. O ruşine!