Poate fi Dinamo clubul suporterilor?

Cornel Dinu încearcă să dea un sens dorinţei fanilor. Dar ne aflăm în faţa unei utopii. Niciun club important din lume nu este guvernat de oamenii din tribune

Dacă era acţionar la Google sau la Facebook şi avea 0,031% din acţiunile celor doi giganţi social-media, Cornel Dinu ar fi fost un om foarte bogat. Google bunăoară are în prezent o valoare de piaţă de peste 250 de miliarde, iar dacă deţinea 0,031% din acţiuni acolo Mister era fericitul posesor al unei averi de aproape 80 de milioane de dolari. Exagerând puţin, bani cu care putea să îl cumpere pe Negoiţă cu tot cu hotelul Rin, să construiască un stadion nou în Groapă şi să rămână putred de bogat. Observaţi alăturarea dintre „putred” şi „bogat” din celebra sintagmă românească. O fi ceva putred în bogăţie?

1.550 de euro pornirea!

0,031% din acţiunile lui Dinamo valorează fix 1.550 de euro, în condiţiile în care actualul patron consideră că marfa pe care o are de vânzare costă 5 milioane de euro. Normal, atunci când vinzi jucători de echipă naţională cu mai puţin de 300 sau 400 de mii, ajungi la concluzia că şi echipa valorează cât un bloc de 4 etaje de pe vremea lui Ceauşescu. Intenţia lui Dinu de a-şi ceda procentul simbolic de acţiuni nu trebuie măsurată însă în cifre, numere şi cursuri valutare. Mesajul este aici cel care contează.
Simţind că guvernarea Negoiţă a intrat de mai mult timp într-o fundătură, unul dintre cei mai mari jucători din istoria lui Dinamo vrea să mişte lucrurile. Să sprijine iniţiativa suporterilor, cărora să le alăture nume grele din sportul dinamovist, care pe deasupra stau foarte bine şi cu finanţele. Primii vizaţi, Mircea Lucescu şi Ion Ţiriac. Lucescu? Poate în anumite condiţii. Ţiriac? Permiteţi un zâmbet? Eventual un emoticon care râde cu gura până la urechi.

Este suporterul dinamovist un extraterestru?

Suma simbolică pe care Mister este gata să o cedeze suporterilor care au preluat iniţiativa ar trebui să fie miezul unirii tuturor celor care sunt gata să treacă la fapte. Altele decât scenografii sau scandări. Nu mai zicem de luptele corp la corp cu adversarii dintotdeauna. Nu este totuşi o utopie să crezi că vei coagula diferitele facţiuni? Că membrii ONG-ului care a venit cu ideea, împreună cu membrii Peluzei Cătălin Hîldan şi cei ai Peluzei Sud vor vorbi aceeaşi limbă la masa negocierilor? Probabil că da. Este o utopie. Tentantă ca orice utopie, frumoasă, seducătoare, dar la fel de periculoasă. Şi se poate transforma într-o distopie, o deformare a realităţii curente. Fiecare va pune orgoliile pe masă la negocieri, înainte să pună banii. Dacă va fi altfel, înseamnă că suporterul dinamovist nu este om, ci o specie de extraterestru, pe care îl lasă rece dorinţa de a conduce ori sentimentul proprietăţii. Ca să nu mai zicem de mugurii invidiei sau ai bănuielii.

Modelul socios pe înţelesul tuturor

Pentru frumuseţea demersului, să zicem totuşi că aceste obstacole umane vor fi depăşite. Un Dinamo luat în proprietate de suporteri ar fi caz unic în fotbalul mare. S-au făcut tot felul de exerciţii, au fost invocate similitudini cu mari grupări guvernate pe structuri democratice. Au fost evocaţi celebrii socios ai Barcelonei sau ai Benficăi, nu a fost uitat modelul Bayern Munchen. Atât doar că socios sunt oameni care cotizează pentru clubul pe care îl iubesc în schimbul unor avantaje mai degrabă simbolice. Abonamente, promoţii, prioritate la deplasări. Plus dreptul, important, de a participa la votarea/alegerea preşedintelui, şi acela într-o proporţie limitată. Dar socios nu participă efectiv la conducerea executivă a clubului. Transferuri, numirea antrenorului, alcătuirea bugetului. Jose, Miguel sau Manuel nu au fost întrebaţi dacă Barca să îl transfere pe Umtiti sau pe Coutinho. Nici dacă Valverde este bun de antrenor.

La nemţi, clubul conduce. Este lege!

La Bayern Munchen, ca la toate cluburile din Bundesliga, clubul este acţionarul majoritar. În cazul multiplei campioane a Germaniei şi a Europei este nu doar un drept, ci o obligaţie care rezultă din lege. Concret, clubul Bayern deţine 75% din acţiuni. Vin apoi sponsorii importanţi. Adidas, Audi şi Allianz cu procente situate sub 10%. Există desigur şi alternativa Borussia Dortmund, singurul club german listat la bursă. Din pachetul minoritar suporterii pot cumpăra acţiuni. În ambele situaţii, Bayern şi Borussia, există entităţi ale suporterilor în acţionariatul clubul.Dar nu au puterea de decizie.

Participarea fanilor este însă foarte importantă pentru orice grupare, aportul bănesc al acestora constituind baza stabilităţii şi a dezvoltării ulterioare. Esenţială în discuţie rămâne contribuţia susţinătorilor care cumpără săptămână de săptămână zeci de mii de bilete de meci, fie pentru întrecerile interne, fie pentru cupele europene. La asta se adaugă veniturile rezultate din ceea ce se cheamă merchandising (tricouri, fulare, insigne etc). Contează enorm aici nivelul de încredere al oamenilor care susţin o echipă. Încredere că banii lor nu sunt sifonaţi în afaceri dubioase, ci cheltuiţi în interesul clubului. Încredere că nimeni nu îşi ia jucăriile şi pleacă. La Miami sau pe o altă plajă exotică.

Iniţiativa suporterilor dinamovişti care sunt convinşi că pot scoate echipa din zodia sărăciei controlate propuse de Negoiţă merită aplauze. Dar ea trebuie interpretată ca un mesaj puternic, nu ca un substitut financiar pentru un investitor serios. Altfel, cele mai democratice intenţii se pot transforma într-o formă de dictatură sau chiar de anarhie, cu masele de suporteri în prim-plan. Poate că alăturarea este forţată, dar ştim ce a ieşit din „dictatura proletariatului”.