Miami, dar nu la plajă

Întâlnirea Halep-Dodin a fost mai mult decât o confruntare banală din turul al doilea al unui turneu important

De cele mai multe ori, când se termină meciul te simţi rău. Şi obosit. Mai obosit decât ea. Te doare glezna, deşi nu ţi-ai luxat-o, îţi zvâcnesc tâmplele. Partidele Simonei din primele tururi ale marilor turnee sunt un fel de supliciu, la care participi vrei, nu vrei. La final, după victoria cu scrâşnet de dinţi, te întrebi dacă nu cumva este o tactică de călire. Şi care-i problema, dom’le?, dacă nu îţi convine, nu te mai uita!, se aude vocea patriotului «naţionale». Chiar aşa. Chiar aşa?

Întâlnirea Simona Halep-Oceane Dodin nu s-a abătut de la scenariul descris mai înainte. Scorul, 3-6, 6-3, 7-5, reflectă parţial încărcătura nervoasă a celor două ore şi 5 minute de joc. Deznodământul a balansat între avântul franţuzoaicei şi răbufnirile de număr unu mondial ale Simonei. Între greşelile neprovocate ale tinerei de 21 de ani şi prudenţa excesivă a Simonei, care a participat şi ea la festivalul erorilor. Au fost şi multe momente de tenis pur, cu schimburi prelungite pe parcursul cărora cele două jucau ca şi cum ar fi fost ultimul meci al vieţii lor. În special în setul decisiv, când Simona a revenit de la 1-4, apoi de la 4-5. Graţie experienţei şi dozării voinţei, dar după alte suferinţe fizice, la pachet cu deja vulnerabila gleznă stângă, Simona a câştigat.

Eterna revoltă a outsiderilor
Cu toată simpatia amestecată cu o doză substanţială de admiraţie, parcă prea mult chin. Prea mult epic pentru o victorie de parcurs, obţinută în faţa fetei de pe locul 98 WTA. Observaţia lui Mats Wilander de după Melbourne 2018, Mats un admirator al jucătoarei române, este din păcate mereu actuală. Halep petrece (vorba vine!) prea mult timp pe teren şi consumă mai multă energie decât ar fi cazul în fazele incipiente ale turneelor, lucru care îi diminuează forţele atunci când ajunge să dea marile bătălii.
A crede că se întâmplă aşa din cauză că nu îşi ia în serios adversarele ar fi o prostie. Simona Halep nu este acest gen de om/jucătoare. Funcţionează, cred, aici eterna revoltă a outsiderului, pregătit să vâneze marele trofeu. Dodin este o jucătoare cu potenţial sensibil mai mare decât locul actual din clasament. De altfel, tânăra de 21 de ani se anunţa încă de acum doi-trei ani ca una dintre speranţele autentice ale tenisului francez.

Nervoasă şi simpatică
Şi apropo de revoltă. Oceane Dodin a răbufnit după meciul pierdut la Simona Halep. Există mai multe feluri de revoltă. Al ei a fost o luptă corp la corp cu sinele, pe care a purtat-o în faţa ziariştilor, la conferinţa de presă. Originală, ba chiar simpatică, Oceane şi-a certat serviciul, pe care îl consideră principalul vinovat pentru înfrângere.

„Este multă decepţie. M-am luptat cu serviciul meu de rahat, nu mi-a ieşit şi, oricum, nu este suficient să ai un serviciu bun împotriva jucătoarelor de acest nivel. Sincer, sunt dezgustată de tenis. Aş fi preferat să pierd cu 0-6, 0-6.”

„Tenisul, sportul inventat de diavol”
Întrebată ce are de gând mai departe, franţuzoaica a răspuns simplu: „Nimic. De furie, am dat cu telefonul de perete. (…) Mă las de tenis”. Dar a râs. Acesta este semnul bun. A te lupta cu tine însăţi, găsind puterea să zâmbeşti apoi. În răbufnirea lui Dodin citeşti povestea miilor de practicanţi ai tenisului care încearcă să găsească drumul spre lumină. A apărut nu demult o carte care vorbeşte explicit despre lucrurile astea. „Tenisul, sportul inventat de diavol” a lui Adrian Fetecău poate fi un îndrumar pentru cei care cred că o brumă de talent şi ceva perseverenţă sunt suficiente să ajungi ca Simona Halep.

Dacă puteţi, citiţi cartea colegului nostru. Este o istorie adevărată şi dureroasă. La final de lectură, orice meci al Simonei ar trebui să ni se pară un triumf al evadării din anonimat.