Puţin Dinamo

A doua plecare a lui Paul Anton este un mesaj dincolo de problema succesiunii banderolei

Înaintea lui Paul Anton au fost Guus Hiddink şi Samuel Eto’o. Ce vremuri, ce huzur! Asta se întâmpla în urmă cu câţiva ani, când un investitor local daghestanez îşi închipuia că se va lupta cu mamuţii moscoviţi. Numai că recesiunea loveşte şi în spaţiul dintre Caucaz şi Marea Caspică. Acum, Anji Mahacikala se luptă pentru evitarea retrogradării, iar fostul căpitan al lui Dinamo ar trebui să fie piesă esenţială în mecanism.

Ca de Boxing day
Dar nu despre rolul lui Paul Anton la noua lui echipă vom vorbi astăzi, ci despre ce lasă el în urmă la Dinamo. Fosta lui echipă. Pentru început am putea mima surprinderea. Cum, domnule, un club cu pretenţii, cu pretenţia să prindă ultima spiţă a roţii play-off-ului am vrut să zic, îşi transferă căpitanul imediat după finalul sezonului de toamnă? Jucătorul cel mai constant, pe deasupra şi golgeterul echipei este vândut mai repede decât reuşesc englezii să cumpere de Boxing Day? Nu s-a gândit nimeni la vidul pe care îl va lăsa (încă o dată) plecarea lui Anton? Acolo la mijlocul terenului, unde era nevoie de echilibrul lui, acolo în faţă, unde aportul ofensiv al lui Paul se concretiza în 6 goluri (4 din penalty ce-i drept) şi două pase decisive din cele 19 meciuri jucate?

Fotbalul-bacşiş
Răspunsurile la toate aceste întrebări sunt cunoscute şi mirările sunt prefăcute. Lumea ştie sau măcar s-a obişnuit cu stilul lui Ionuţ Negoiţă. Aici nu discutăm însă conceptul de fotbal-afacere. Descoperim patentarea fotbalului-bacşiş. Sau a fotbalului de subzistenţă. Cam la acest nivel se plasează acţionarul dinamovist. Când vinzi mult şi prost şi cumperi puţin şi ieftin spre gratis, devii personaj anecdotic. În cel mai bun caz. Deşi în faţă ceilalţi patroni te laudă că ai salvat şi ţii clubul pe linia de plutire, pe la spate îşi râd de tine. Fatalmente, lipsa de respect se prelungeşte şi în teren, acolo unde roş-albii au ajuns o echipă de pluton. Bine, bine, veţi spune, dar uite că în visteria clubului au intrat acum 1.200.000 de euro, 7 sute din vânzarea lui Costache şi alţi 5 din aceea a lui Anton! Sigur, dar cam câţi din banii ăştia nu foarte mulţi credeţi că se vor regăsi în transferul de jucători?

35.000!
Putem să-i considerăm noi achiziţii pe Mihai Popescu, Vlad Olteanu, Daniel Popa şi Patrick Petre? I-am enumerat pe jucătorii împrumutaţi în vară (izgoniţi de Contra?) şi care s-au întors la clubul-mamă la dorinţa antrenorului. Aici se opresc certitudinile lui Vasile Miriuţă. Ronaldo Deaconu şi Antun Palici, da, chiar el!, aparţin universului oniric al celui confirmat încă o dată în funcţie. Nicăieri şi nicicând nu sună bine atunci când conducerea îşi tot afirmă sprijinul pentru antrenor. Dar poate fi un reper sincer părerea suporterilor. În sondajul iniţiat de gsp.ro, din cei peste 35.000 de oameni care şi-au exprimat opinia, 22.000, adică 63%, i-au fost favorabili actualului antrenor. Presupunând logic că majoritatea covârşitoare a votanţilor au fost suporteri dinamovişti, să remarcăm participarea masivă la sondaj. Şi să subliniem paradoxul. 35.000 de fani nu a avut Dinamo la stadion în tot sezonul!

Puţin
Unde au fost toţi aceşti oameni? De ce au lipsit de la meciuri, doar pentru că „Ştefan cel Mare” este vetust şi ei aşteaptă noua arenă pentru a o lua cu asalt? Sunt ei atât de dezamăgiţi şi de blazaţi? S-au prins ce hram poartă Negoiţă, după ce îl primiseră ca pe un salvator? Probabil câte puţin din toate. Puţin mi se pare că este cuvântul care defineşte acum pe Dinamo. Puţin fotbal. Puţine rezultate. Puţine speranţe. Puţină răbdare. Puţini bani. Puţini suporteri. Puţin patron. Puţin căpitan. Chiar, cine va fi înlocuitorul lui Anton? La banderolă poate Filip, poate Nedelcearu, poate Hanca. Dar la joc?