Experimentul

Râdem, glumim, dar poate găsim şi explicaţii logice pentru înfrângerea cu Lugano. Altfel plonjăm în lumea lui Stephen Hawking. Gigi, nu îl transferi şi pe el?

Statistica ne spune că Steaua a jucat mai bine decât Lugano. Rezultatul final, 2-1 pentru elveţieni, arată altceva. Nu am descoperit cu asta vreun continent scufundat, dar presupusul paradox trebuie explicat cumva.

Statistica parşivă

Posesie superioară, 58 la sută contra 42. Şuturi la poartă, 16, faţă de cele doar 6 ale adversarului. La şuturile pe poartă raportul continuă să fie favorabil învinşilor, 5-3. Cornerele, capitol la care noi găsim prilej doar de a râde de şcoala britanică, consfinţeşte dominarea stelistă. Scor 3-1. Şi atunci? Unde a suferit echipa antrenată de Dică şi şlefuită de Becali? Dincolo de prestaţiile sub nivelul decenţei ale unora dintre titularii de joi seară, de regulă rezerve sau chiar jucători excomunicaţi de patron. Separând funcţionarea morii de tăiat frunze la câini de cele câteva greşeli mari de arbitraj.

Mesajul-virus

Încercăm să explicăm un paradox matematic nu în ideea că echipa tehnică se va pune pe citit presa. Pentru noi vrem o explicaţie. Mulţi, puţini, cei care suntem interesaţi, unii chiar pasionaţi de fotbal. Nu mai vorbesc despre oamenii care au luat calea stadionului. Nu că ar fi un act de eroism să mergi la un meci internaţional, fie el programat la 10 seara în decembrie. Dar un minim cadou pentru gestul lor meritau! Respect, adică o prestaţie demnă, de echipă care îşi respectă suporterii. Şi ajungem la una dintre cauzele înfrângerii cu Lugano. Dezinteresul ciudat față de un meci care, odată câştigat, putea oferi şi un adversar mai accesibil, şi un bonus financiar de aproximativ 700.000 de euro. Dezinteres clamat de patron, însuşit cu capul plecat de antrenor şi propagat tiptil în subconştientul jucătorilor. Păi, dacă pe nea Gigi nu-l interesează EL, de ce să ne omorâm noi cu firea?

Teoria despre tot şi despre nimic

În replică, adversarul aflat în afara calculelor calificării a jucat cu seriozitatea demnă de o partidă pentru primăvara europeană a Champions League. Lugano, echipă disciplinată şi harnică şi atât, transmite un mesaj asupra căruia merită să zăbovim. Fotbalul este o meserie pe care nu o practici cu intermitenţe. Când cu frâna trasă, când la galop. Acest pragmatism amator – cedăm fotoliu de lider în Europa League contra campionat în România – poate costa pe termen lung. Insistenţa sistematică pentru experiment, sesizată şi de Budescu, începe să se cristalizeze ca motiv fundamental al orbecăielii din ultima vreme. Cine pune la cale experimentele nu are rost să ne mai întrebăm. În niciun caz Stephen Hawking. În niciun caz a lui Theory of everything. Noi ne aflăm în faţa lui Theory of nothing.

Unde e liderul?

Absenţa unui lider de atitudine mi se pare cea mai importantă cauză pentru ce se întâmplă la Steaua. Şi trece neobservată atunci când specialiştii caută nestemate în cenuşa din jocul steliştilor. Budescu nu vrea să se implice, Pintilii a mai obosit, lui Niţă i se arată nuieluşa din motive imaginare. Naveta pe care o face banderola de căpitan este un semn că lipseşte personajul puternic moral. În loc să autentifice omul capabil să unească grupul şi să îi ofere exemplu personal, banderola a funcţionat ca un fel de pansament pe rănile suferinzilor. Alibec, Bălaşa, acum Florin Tănase. Poate Enache pe viitor, de ce nu? Sau Golofca. Ori de Amorim. Râdeţi? Râdeţi, asta înseamnă că experimentul a reuşit.