Cel care nu s-a lăsat driblat de Pele

Poveştile adevărate ale fotbalului nu sunt spuse neapărat de cei care driblează cel mai mult. Culae Lupescu ne-a anunţat ceva important încă de acum 50 de ani, dar nu am înţeles

Unii au visat că vor ajunge ca Pele. Alţii l-au imitat, fără succes. Unii au jucat împotriva lui, fără să se lase copleşiţi de legenda din faţa lor. Nicolae Lupescu este unul dintre aceştia. Era. Se întâmpla la Mondialul mexican din 1970. România întâlnea la Guadalajara Brazilia lui Pele, Tostao, Gerson, Jairzinho, Carlos Alberto sau Clodoaldo. Viitoarea campioană mondială. A fost 3-2 pentru sud-americani, dar lumea fotbalului, mai mică şi mai de bun gust pe atunci, aprecia replica generoasă a tricolorilor. Pentru România jucau Adamache, Lajos Sătmăreanu, Dinu, Mocanu, Liţă Dumitru, Radu Nunweiller, Sandu Neagu, Dumitrache, Dembrovschi şi Lucescu. Şi Culae Lupescu, liberoul.

Culae Lupescu în tackling la Pele. Este una dintre imaginile care ar trebui să ne împrospăteze memoria. Ca apa rece cu care ne spălăm faţa dimineaţa. Dinamica mişcării este perfectă, calitatea instantaneului la fel. Cei care îşi închipuie că fotbalul de acum 4-5 decenii aparţinea romanticilor cu basca pe cap şi cu chiloţii până dincolo de genunchi au dovada că lucrurile nu stăteau deloc aşa. Era un fotbal curat, mai simplu, mai direct, care nu îşi căuta emoţiile în super slow motion şi alte scamatorii ale tehnologiei. Culae Lupescu apăruse târziu la naţională, pe la 29 de ani, iar convocarea pentru Mexico ’70 fusese un cadou pe cât de meritat, pe atât de târziu şi de neaşteptat. Angelo Niculescu îl pedepsea pe Dobrin, urmând să poarte stigmatul vinei toată viaţa, dar tot Angelo Niculescu recunoştea fotbalistul de profesie în Culae Lupescu.

Fiindcă asta a fost Culae Lupescu. Un muncitor al fotbalului cu înaltă calificare. Un om onest, dedicat meseriei. Alţii se pretind academicieni, doctori, profesori, magicieni. El ştia ce este şi ce poate. Un tânăr bărbat care voia ca prin fotbal să ajungă la o viaţă mai bună. Sincer, probabil prea sincer pentru ipocrizia lumii de astăzi, Culae Lupescu nu s-a dezis niciodată de ataşamentul față de Rapid, singura echipă pentru care a jucat în România. Dar nu şi-a făcut din asta trâmbiţă. A recunoscut că viaţa l-a dus în Giuleşti, însă nu a ascuns că şi-ar fi dorit să joace la Steaua sau la Dinamo. Câte dintre „legendele” de dată recentă au puterea să spună aşa ceva?

Luminile Mexico ’70 se sting încet, încet. Moartea lui Culae Lupescu intră şi în legea firii şi într-o logică tristă a bolii prelungite a fotbalului românesc. L-am văzut jucând pe Culae Lupescu, i-am văzut jucând pe ceilalţi. A fost bucuria copilului care îşi descoperea primii eroi. Apoi, mult mai târziu, am avut şansa de a-l întâlni pe Culae Lupescu. În 2010 i-am strâns împreună pe Culae şi pe Ionuţ, pentru un interviu realizat printre noroaiele şantierului a ceea ce urma să devină Arena Naţională. Reţin tandreţea fiului faţă de tatăl încă vajnic şi afecţiunea abia mascată a părintelui pentru fiul lui. Îi ţin minte eleganţi, sinceri, direcţi, caustici, dar şi simpatici. Culae Lupescu mi-a spus atunci că profită de tot ce îi oferă viaţa şi că se declară mulţumit pentru că este „puţin sănătos”.
Am reţinut expresia asta, m-a amuzat şi m-a întristat în egală măsură. „Puţin sănătos”. Conţinea un mesaj pe care nu l-am înţeles atunci. Continui să privesc poza cu tacklingul lui Culae la Pele şi nu sunt doar puţin trist.