Defectul de a comenta efectul Halep

În nestăvilita dorinţă de audienţă, încă un articol despre a doua jucătoare de tenis a lumii!

Aceasta este cheia în care vor citi unii acest editorial. Încă un articol, nu ultimul, despre Halep. Normal, de vreme ce ea ne dă de mâncare. Aşa gândesc mulţi. Până la replicile produse de cutremurul finalei de la Cincinnati, o paranteză mai lungă, dar legată subtil de discuţia noastră.

Paraschivescu certat
Într-un editorial publicat săptămâna trecută în Gazetă, Tudor Octavian l-a tras de urechi, fără să îl numească, pe Radu Paraschivescu. Articolul era intitulat „Păreri pe banii altora”. Radu criticase cu o precizie chirurgicală derapajele lui Hagi, iar asta i s-a părut amendabil domnului Tudor Octavian. Care a susţinut teza populară potrivit căreia ziaristul se prezintă în faţa lumii ca un specimen nefrecventabil, un soi de căpuşă lipită pe spatele animalului de povară care este vedeta-sportivul-erou. Fiinţă care, odată sătulă, îşi mai ia şi libertatea de a-şi ironiza binefăcătorul. Ce mi s-a părut ciudat nu este disputa dintre doi oameni semnificativi din presă, circulaţia ideilor opuse împrospătează aerul, ci felul în care un jurnalist admirabil, care ne-a fost model prin curajul opiniilor, graţie limpezimii ideilor şi datorită frumuseţii stilului ajunge să îşi nege esenţa meseriei.

Idei care îngraşă subconştientul colectiv
Ar fi o obrăznicie să spun că a fost o rătăcire de moment a lui Tudor Octavian. Şi o greşeală imensă a considera că un jurnalist care a traversat integru ere existenţiale ale profesiei nu poate emite o părere în antiteză cu a altui jurnalist important. Am încercat să înţeleg. Am ezitat mult înainte să scriu, dar cred că sinceritatea, aşa, amară cum este ea, rămâne un medicament universal. Cred că domnul Tudor Octavian s-a lăsat furat de valul periculos al adeziunii la ideile care îngraşă subconştientul colectiv. Să nu cutezăm a critica, să renunţăm a avea alte păreri, să facem bine, să fim pozitivi, să aplaudăm şi când trebuie să fluierăm, să ne populăm existenţa cu certitudini, deşi n-ar fi rău să ne îndoim. Să ne plasăm într-o zonă a personajelor asistate, a celor care datorează întotdeauna recunoştinţă absolută binefăcătorilor lor.

Enervăm, aşa e
Or, meseria noastră, aşa, urâtă cum li se pare unora, presupune tocmai a ancheta, a căuta, a scotoci, a avea opinie la comodele versiuni oficiale. Ziaristul poate să şi aplaude, dar el este dator cu păreri despre evenimente, despre personaje, despre meciuri, despre tablouri, despre filme. El poate scoate din minți cu impresiile lui, dar generează nu o dată dezbatere autentică. Dacă recomanzi o carte sau spui că nu ţi-a plăcut, dacă lauzi un pictor uitat sau îl defineşti ca impostor înseamnă că trăieşti pe banii altora?

Ce produce divertismentul
Închid uriaşa paranteză din drumul spre subiectul Halep. Dintr-o anumită perspectivă rezultă că am păreri, ba chiar trăiesc pe banii Simonei, nu? Citesc cu interes sincer postările de pe blog. Inclusiv acum, după articolul „Simo la Cincy”, care a adunat sumedenie de reacţii. Mai cu seamă negative. Normal, este un subiect fierbinte despre cea mai cunoscută sportivă română. Celebră, bogată şi personaj contradictoriu. Lecturez mesajele (apropo, rata de reacție este aproximativ 1 la 10 între numărul de vizualizări şi numărul de postări!), când pot mai şi răspund. Unele mesaje mă amuză, altele mă mâhnesc (nu discutăm aici de abjecții), altele mă încurajează. Nu virulenţa opiniilor unor mesaje mă contrariază, miştourile de şantier nici atât, ci abandonul în braţele clişeelor. Preferinţa multora pentru zone călduţe, pentru locuri comune, fără teren accidentat. Previzibil totuși. Hrănit sistematic cu divertisment de calitate îndoielnică, publicul de pretutindeni a virat spre un pozitivism confortabil. Aşa-zisul bonism, care îl fereşte de surprize neplăcute, dar şi de emoţia autentică.
Ca să n-o mai lungim. Simona Halep este o sportivă extraordinară, demnă de respectul şi de admiraţia noastră. Dar Halep nu este un subiect tabu şi despre ea putem scrie şi când joacă minunat, şi când joacă prost. Şi când observăm că jocul ei nu s-a îmbunătăţit cu Darren Cahill, dimpotrivă. Şi când îşi lasă sufletul pe teren, şi când capitulează fără luptă. Realizăm că este locul doi mondial şi că asta este în sine o performanţă uimitoare. Cunoaştem teoria că nu ne datorează nimic, deşi aici ar fi un pic de discutat. Dar vedem şi cum se împiedică atunci când vrea să facă pasul următor. Spre pisc, spre numărul 1. Amestecăm admirația cu îndoiala, emoția cu analiza rece.

Ce ar fi dacă toţi ne-am păstra şi ne-am juca rolurile corect? Sportivi, public, ziarişti. Conspirație? Consens? Sau normalitate?