5 explicaţii pentru înfrângerea Simonei
Sfertul de finală de la Wimbledon s-a disputat cu locul 1 mondial pe masă. Dar nu acesta a fost motivul înfrângerii româncei
Impresii amestecate, nu certitudini. Încă o dată, amărăciune. După finala de la Roland Garros, sfertul de finală de la Wimbledon. Dar dincolo de emoţii, tristeţe, regrete, ce ar fi fost dacă…, ce s-ar fi întâmplat atunci când…, trebuie să găsim şi explicaţii care ţin de geometria nemiloasă a sportului pentru această înfrângere a Simonei Halep în faţa Johannei Konta
1. Lovituri câştigătoare. 48 la număr
A fost Johanna Konta mai bună în meciul cu Simona? Dacă răspundem la această întrebare ne putem limpezi gândurile. Ne mai scuturăm de zgura frustrărilor. Ce înseamnă mai bună? Că a câştigat în total 114 puncte de-a lungul întregii partide, cu doar două mai multe decât Simona? Şi asta, dar nu numai. În tenis, bilanţul punctelor acumulate poate fi înşelător. Se ştie că poţi câştiga un meci şi strângând mai puţine puncte decât învinsul. Şi atunci, de unde senzaţia explicită că englezoaica a dominat întâlnirea? De exemplu, din cele 48 de lovituri câştigătoare, în contrapartidă cu cele doar 26 ale româncei. În teren, asta se simte. În tribune şi de la televizor, se vede.
2. Specialiştii ne mai şi păcălesc!
Konta a lovit mai tare, mai plat, mai riscant în general. Şi când îşi crea avantaj cu serviciul, altfel foarte bun, şi când era pusă în dificultate de (puţinele) lovituri jucate decisiv de Halep. Dovadă, 36 de greşeli neforţate. Halep, doar 9. Există o raţiune imediată pentru aceste cifre şi aceste numere. Îndrumată de antrenor sau instinctiv, Simona continuă să fie adepta jocului la siguranţă. La aşteptare. Multe mingi neutre trimise pe centrul terenului. „Ca să nu îi deschidă adversarei unghiurile”, ne spun cu aer doct specialiştii. Asta funcţionează până la un moment dat. Până când te întâlneşti cu jucătoare gen Ostapenko. Sau chiar Konta. Fete care joacă provocator, care „dau în ea”, cum se spune în jargon. Şi sunt din ce în ce mai multe aceste domnişoare care îşi iau punctul fără să aştepte greşeala adversarei. Uitaţi-vă la Muguruza, uitaţi-vă la Ribarikova!
3. Prea defensivă. Garantat 100%
Simona a luptat până la capăt. S-a dăruit, efortul ei a căpătat uneori accente eroice. Nu a fost suficient fiindcă nu a ştiut să riposteze cu lovituri aspre la lovituri aspre. Nu a ştiut sau nu a putut? Asta ar fi altă întrebare. Este acest stil defensiv singurul registru pe care îl poate oferi ea? Şi-a îmbunătăţit vizibil randamentul şi calitatea serviciului, arată mult mai bine din punctul de vedere al echilibrului emoţional. Dar nu are (încă) Planul B. Nu rupe ritmul, nu apelează la scurte, nu îşi surprinde adversara prin veniri la fileu. Ştim, fetele nu au o relaţie foarte prietenoasă cu fileul, dar măcar din când în când. Konta a oferit câteva mostre de stil ofensiv. Peste toate, Simona continuă să stea departe de linia de fund a terenului. Acel metru care îl scoate din minţi pe Cătălin Ştefănescu, prietenul meu şi suporterul necondiţionat al Simonei.
4. Prea multe meciuri
Nu cumva joacă prea mult? Prea multe turnee, nu toate foarte importante. Este întrebarea lui Cătălin Tolontan. Ba da, parcă prea mult. Şi când joci mult, neselectiv, începi să amesteci priorităţile. Nu sesizezi când joci finală de Grand Slam şi finală de turneu la Stuttgart, să zicem. Stăm de vorbă în redacţie, ne vâjâie aerul condiţionat peste capete şi încercăm să pricepem. Avem iar gustul acela sălciu în gură, ca după o ratare. E a ei, dar o simţim ca pe a noastră. Simona este o jucătoare mai bună, dar poate deveni atât de bună încât să nu mai treacă pe lângă asemenea ocazii? Poate că odată cu echilibrul mental şi-a pierdut şi răutatea aceea de acum două-trei sezoane. Nimic nu vine la pachet numai cu lucruri pozitive.
5. Nu exagerează cu fair-play-ul?
Altceva, legat tot de felul în care Simona Halep a abordat meciul cu Johanna Konta. Din nou fair-play desăvârşit. Prea mult fair-play, ilustrat şi acum, şi în finala cu Ostapenko. Nu mă înţelegeţi greşit, dar dacă tu ştii că englezoaica (conaţionalii ei au o expresie bună de tot pentru tipul acesta de domnişoară, sigur o ştiţi) apelează la trucuri, şi ştii asta, o spui după meci, de ce nu îi răspunzi cu aceeaşi monedă? Konta s-a dus la vestiare după al doilea set şi a stat acolo 4 minute? Du-te şi tu şi stai 5 sau 6! Să simtă şi ea afrontul. Să fiarbă ea. Apoi, ciudat, nu protestezi la ultima minge. Când, în plină disputare a ei, o spectatoare mai nevricoasă ţipă şi te opreşte din execuţie. Cere rejucarea! Şi dacă nu o obţii, protestează la monsieur Kader Nouni. El şi ceilalţi arbitri te vor respecta cu adevărat când te vor şti şi de frică. Vor şti data viitoare că nu te resemnezi cu una cu două.
Sigur că şi mâine e o zi. Şi da, Simona e încă tânără. Dar nu atât de tânără încât să amâne la nesfârşit întâlnirea cu gloria. Gloria aceea adevărată, nu îndulcitoare de genul nu ştiu câte sute de săptămâni în Top 10. Poate că şi Darren Cahill ar trebui să facă mai mult. Să se implice mai mult, să o înveţe şi altceva. După ce la un moment dat l-am compătimit, acum am impresia că îşi câştigă prea uşor banii. Bineînţeles, nefiind specialist e posibil să mă înşel.