Cristina, recunoştinţa e scumpă!

Cea mai bună jucătoare a lumii în două rânduri a terminat în lacrimi ultimul meci al turneului de la Budapesta

Normal, veţi spune, doar era ultima ei apariţie la Buducnost şi evoluase împotriva CSM-ului, noua ei echipă din vară. Toate motivele pentru emoţie. Dar acolo nu a fost doar emoţie. Erau regrete, revoltă, orgoliu rănit.

Uitată pe bancă
Cristina Neagu nu este genul de fată care plânge când vede un trandafir. Fără să fie un om insensibil. Motivul supărării româncei a făcut deja înconjurul planetei handbal. O sferă mai mică decât Terra, dar foarte pătimaşă. Faptele se ştiu. Una dintre cele mai bune jucătoare din lume, poate cea mai bună, nu a fost folosită decât o parte din prima reprizaă a finalei mici a Final Four, CSM Bucureşti-Buducnost 26-20. Cristina arăta bine din punct de vedere fizic, avea poftă de joc, dar antrenorul Dragan Adzici a decis să o lase pe bancă două treimi din meci. Nu doar pe ea, ci şi pe alte handbaliste care părăsesc Buducnost la sfârşitul sezonului. Pragmatism sau ingratitudine? Probabil şi una, şi alta.

Alfa, Omega, Adzici
În locul vedetelor care pleacă, Adzici le-a aruncat în lupta oricum pierdută pe foarte tinerele Pletikosici, Grbici, Pavicevici, Ujkici. Mesaj neechivoc. Ne interesează (doar) viitorul, ne-a transmis el. Voi, cele care plecaţi, aparţineţi trecutului. Înainte să decretăm că Adzici a devenit noul nostru duşman naţional şi să discutăm despre recunoştinţă ca parte a sportului profesionist, să spunem că antrenorul de 50 de ani al muntenegrencelor este un creator de echipe, nu un voiajor cu traista-n băţ. Adzici este alfa şi omega în handbalul feminin muntenegrean, de numele lui legându-se toate reuşitele formidabile ale unei ţări cu o populaţie comparabilă cu un cartier al Bucureştiului. 630.000 de suflete! Dar mai intens decât noi, Cristina Neagu a simţit şi altceva în decizia tehnică a antrenorului, omul alături de care a lucrat 4 ani, câştigând tot ce se putea câştiga. O formă de pedeapsă. O răzbunare. Pleci la mai bine, la mai mulţi bani? Să fii sănătoasă!

Neagu, diamantul lipsă al edificiului?
Un prieten care urmăreşte handbalul de câteva ere geologice mi-a spus că Adzici e posibil să-i fi făcut un serviciu Cristinei. Că, de fapt, a protejat-o, nu a persecutat-o. Genul acesta de meci, mai degrabă de consolare, poate fi o capcană, mi-a zis amicul. Inclusiv prilejul unei nefericite accidentări. Mai nepriceput, rămân la părerea că Adzici a vrut să-i dea o ultimă lecţie celei mai bune eleve a lui. Iar Cristina, fată inteligentă, a asimilat-o în timp-record. Şi a durut-o. Aşa că muntenegreanul rămâne să construiască o altă echipă la Buducnost şi pentru naţionala ţării sale, iar Cristina se alătură Isabellei Gullden şi celorlalte vedete ale CSM-ului. CSM, un edificiu strălucitor, construit şi întreţinut pe bani publici. Acţionari fără voie, dar admiratori ai Cristinei, nu putem fi indiferenţi la ce urmează. Repatrierea ei nu trebuie interpretată doar în relaţie cu salariul, altfel excelent. Întoarcerea acasă generează energii. Va fi o luptă pentru supremaţie în echipă între ea şi Gullden? Va dezvolta CSM-ul o dependenţă de Neagu? Sau Neagu maturizată de experienţa la Buducnost se va subordona interesului colectiv? Şi cum se va înţelege ea cu daneza Helle Thomsen, noua antrenoare?

Viaţa după Johansson
Apropo de antrenori şi antrenoare. Nu reneg articolul pe care i l-am dedicat lui Per Johansson înaintea Final Four-ului. Rămân la convingerea că este un om pasionat şi priceput, care ştie să comunice extraordinar cu jucătoarele. Ca mulţi alţii, nici eu nu am înţeles de ce a ales să înceapă semifinala cu Grubisici, şi nu cu Paula Ungureanu în poartă. A mizat pe o surpriză, a fost o fantezie de moment, greu de spus. Dincolo de asta, să nu uităm că fără Per Johansson, fetele CSM-ului nici nu ar fi fost la Budapesta! Sau ar fi fost cel mult pentru sfertul de finală cu Ferencvaros. Iar Vardar mi se pare că a meritat să joace finala cu Gyor. Nu, fetelor?