Pierdem. Uneori eroic, dar pierdem

Belgia a venit mai bine pregătită psihic la Bucureşti. Aceasta nu este o trăsătură naţională, ci o metodă de antrenament

Ne lipseşte ceva. Senzaţia devine explicită al doilea sfârşit de săptămână la rând. După Cupa Davis, în care băieţii s-au acoperit de belaruşine la Minsk, a venit meciul fetelor. Altceva. Nu ruşine, dar înfrângere. Fed Cup, România contra Belgiei. Belgia, ţara campioanelor Justine Henine şi Kim Clijsters. Dar Belgia nu a venit la Bucureşti cu Henin şi Clijsters. Ele sunt istorie. Mare.

Sală coafată, public cuminte

Sala Polivalentă fardată cât să pară totuşi un loc civilizat de disputare a competiţiilor sportive în anul 2017. Suprafaţă de joc bună, îţi dai seama după cum sună mingea, dotare tehnică în regulă, inclusiv sistemul hawkeye. Lume multă, civilizată, parcă prea civilizată faţă de ce am văzut în locuri teoretic mai spilcuite decât Bucureştiul. Dar un public participativ şi ataşat echipei noastre. În tribună, Ion Ţiriac, în deja clasica lui geacă de piele, de motociclist bogat, proprietar de Harley Davidson, care îşi satisface capriciile senectuţii.

Ţiriac meditativ

Ţiriac în tribună, meditând parcă la wildcard-ul primit de Şarapova de la amicul lui, Manolo Santana. Santana, directorul turneului de la Madrid, dar al cărui proprietar este chiar el, Ion Ţiriac. Santana, legendă vie a tenisului spaniol, uns director taman de domnul mustăcios, a cedat farmecelor ochilor albaştri ai Mariei şi puterii de convingere a mai marilor doamne şi domni de la WTA. Dar îngândurarea lui Ţiriac poate avea legătură mai ales cu ce se întâmplă pe teren. Şi lângă acesta, acolo unde în premieră absolută stă prietenul, pierdut, renegat şi regăsit, Ilie Năstase. Ilie, proaspătul căpitan nejucător al echipe de Fed Cup a României.

Niculescu defensivă

Monica Niculescu a fost ea însăşi în partida pe care a disputat-o cu Kirsten Flipkens. Asta înseamnă că a jucat defensiv, că şi-a folosit în exces obsedantul slice de forehand, care nu mai este demult un handicap pentru adversare, că a ezitat să vină la fileu, neştiind să profite de rarele situaţii când Flipkens făcea pasul înapoi. Scorul, 6-3, 6-4 pentru belgiancă, redă fidel evenimentele, iar momentele de joc bun ale Monicăi, cu pumnul strâns în semn de reuşită şi concentrare, s-au pierdut în noianul de greşeli. Figura tristă a româncei, aproape podidită de plâns în perioadele când jocul îi şchiopăta, a întregit impresia de inferioritate psihică în faţa unei contemporane şi supravieţuitoare a epocii de aur a tenisului feminin belgian. Contemporană, nu egală a maestrelor Justine şi Kim. Flipkens este însă o jucătoare tenace, precisă şi cu un plan de joc (ofensiv). Tot ce nu este Niculescu.

Îngerii şi monştrii Soranei

Sorana Cîrstea împotriva Yaninei Wickmayer era meciul vedetă şi întâlnirea de care depinde rămânerea României în cursă. Sorana Cîrstea venea recomandată de optimea de finală de la Melbourne. Sorana, proprietara unor lovituri curate, fluente, uneori strălucitoare. Lovituri de jucătoare mare, virusate nu o dată de probleme încă nerezolvate la deplasarea stânga-dreapta. Dar Sorana este populată şi de nişte monştri care o îndeamnă să facă tot soiul de prostii. De exemplu, să piardă un set de la 5-2. Sau să servească dublă greşeală la prima minge a tiebreak-ului setului întâi. Cam mare alternanţa între reuşite şi nereuşite. Prea fragilă carcasa mentală, la fel ca în cazul Monicăi Niculescu.

Psihic fragil sau neantrenat?

Cu accente eroice, Sorana s-a scuturat de povara greşelilor neforţate, găsind drumul spre un set doi la fel de strâns ca primul şi către un decisiv în care s-a mers pe sârmă. 6-7, 7-5, 5-7. Câştigă Wickmayer. Şi discuţia rămâne. Este o tară naţională această fragilitate emoţională? Nu suntem nici antropologi, nici sociologi, deci intrăm pe un teritoriu plin de capcane. Putem presupune totuşi că fetele noastre, ca şi băieţii, au lipsuri la acest capitol din motive mult mai terestre. Care ţin de antrenori. De mediul lânced în care au crescut. De fatalismul pe care continuăm să-l cultivăm ca pe o floare rară. Forţa psihică se antrenează şi ea. Oricum, ne lipseşte ceva. Să-i zicem fibra. Sau poate, în situaţia noastră precisă, belgiencele au fost pur şi simplu mai bune. Wickmayer a fost un zid de voinţă, Flipkens de hotărâre.

Altfel, Ilie Năstase a părut mai implicat decât Andrei Pavel la Minsk acum o săptămână. Şi a avut mereu ceva de comentat cu blonda arbitră de scaun. Dar nu el a pierdut meciul. România-Belgia 0-2 după prima zi. Un scor al naibii de periculos, se ştie.