Vlad Achim, un pariu. Mergeţi?

Dincolo de cele 3 puncte luate turcilor de la Osmanlispor, marele câştig al Stelei este recuperarea unui mijlocaș maimuțărit de patron

Este timpul odelor. Sau poate că nu. Putem cânta victoriile Stelei şi Astrei, ca rod al revigorării fotbalului românesc. Dar ştim bine că nu-i aşa. Putem aplauda, şi e frumos să o facem, construcţia golului egalizator al Astrei. Sau schimbarea la faţă a roş-albaştrilor. Dar ştim bine că nu ne-am însănătoşit cu două victorii care ţin echipele noastre în cursa calificării.

Teoria norocului susţinut de muncă

Cu două lovituri libere bătute excelent de Boldrin nu se face primăvară europeană. Dar mai ştim şi că Zeul Fotbal nu-i chiar atât de asupritor pe cât îl prezentăm noi câteodată. În afara stratosferei, aceea unde respiră fără mască Real şi City, şi Barca, şi Dortmund, şi Juve, în lumea de jos aproape oricine poate bate pe oricine. Cu voinţă, bună organizare a jocului, cu un pic de noroc. A avut noroc Steaua cu Osmanlispor? Teoria norocului legată în jurul Stelei îi enervează teribil pe suporteri. Dar funcţionează; fără un dram de noroc nu poţi nici traversa strada fără să dea un zevzec cu maşina peste tine. Şi bineînţeles că norocul ţi-l faci şi singur. După o primă repriză modestă, în linia evoluţiei de la Chiajna, cu joc îmbâcsit, cu centrări sigure prin spatele porţii, marca Adi Popa, cu sprinturi frânte în faţa primului adversar, amprentă De Amorim, după pasele greşite ale lui Muniru şi faulturile inutile ale lui Pintilii, după ce Momcilovici şi Toşca şi-au invitat adversarii direcţi să înscrie, după toate astea a urmat altceva.

Schimbările. Văzuserăm acelaşi meci

Au urmat două schimbări la pauză, Bourceanu în locul lui Pintilii şi Golubovici în locul lui Enache. Asta însemna că şi noi, şi Reghecampf urmăriserăm acelaşi meci. Poate şi patronul, nu? Bourceanu şi Golubovici. Doi luptători, doi oameni care nu se feresc să pună tibia şi pometele la bătaie când alţii îşi feresc şi degetul mic de la mâna stângă. Prin apariţia lui Golubovici mingile trimise în careu au început să capete un sens. Intrarea lui Bourceanu nu a adus limpezime, a tăiat însă ceva din avântul lui Maher, Delarge sau Regattin, linia din spatele apaticului Rusescu. Şi mai importantă a fost însă, părere personală, apariţia lui Achim. A blamatului, ignoratului şi neglijatului Vlad Achim.

Îmbrăţişarea antrenorului

Intrat în locul lui Muniru în minutul 63, Achim şi-a jucat cartea cu sobrietate. Nu ca un pokerist, ci ca un fotbalist cu experienţă, care ştie că e pe sfârşite cu creditul. Din tot felul de motive. Din cauza unei anume lejerităţi personale, din cauza prudenţei antrenorului şi a nerăbdării proverbilale a celui din lojă. Joi seară, implicarea în joc a lui Achim a fost exemplară, pasele lui au curs în ritmul regăsit al echipei. Dacă aţi băgat de seamă, singurul stelist luat de o parte de Reghecampf imediat după meci a fost Achim. Nu a fost doar o îmbrăţişare, o îmbărbătare formală, ci şi un mesaj şoptit la ureche. Încă o dată, cred că trăiserăm acelaşi meci, antrenorul şi noi.

Admiraţie contra spirit critic

Îl văd pe Vlad Achim cel mai important câştig al meciului cu Osmanli. Peste cele 3 puncte câştigate în bătălia pentru calificarea în primăvara Europa League. Mi se pare că Vlad poate deveni în scurt timp personajul determinant de la mijlocul terenului pentru Steaua. Are statura, calmul şi tehnica necesare să fie peste Pintilii, Muniru şi Bourceanu la un loc. Exagerez? Posibil. Urmează să mă fac de râs cu profeţia asta? Nicio problemă, e sănătos din când în când măcar să faci şi exerciţii de admiraţie, nu doar jogging critic. Ştiu că am observat ceva acolo care miroase a fibră de fotbalist. Nu-i aşa Vlad?