Povestea unei isterii întârziate

Mai putem spune ceva despre un meci al Stelei şi al Viitorului lui Hagi fără să fim excomunicaţi?

Un meci cuminte. O frumoasă poveste despre fotbalul fără răutate. Steaua-Viitorul. Jucătorii şi-au văzut de joc, nu au faultat dur, în general nu prea au faultat. Deci sportivitatea a fost la ea acasă pe Stadionul Naţional şi doar Tamaş a văzut un cartonaş galben, aşa, de ochii lui Găman, care s-a mai băgat în seamă inventând şi un penalty, neavând încredere în puterea de regenerare a acestui clasic al campionatului nostru.

Timizii
Scorul a urcat repede la 2-0, cota aceea periculoasă în teoria sportului rege, dar nu şi pentru echipa „Regelui” Gică. Viitorul a dominat teritorial, dar cu deferenţa pe care un licean o arată atunci când îi face curte profei de ştiinţele naturii. Steaua, în schimb, a exploatat timiditatea adolescentină a lui Ţâru, Răzvan Marin şi Nedelcu, rezultatul final răsplătind realismul şi experienţa băieţilor antrenaţi de Reghe.

Statistica parşivă
Comentariile live după meci au fost pe măsura încrâncenării din teren. Sobrietate în aprecierea realizărilor şi lipsurilor jucătorilor, observaţii pertinente despre tactica antrenorilor, despre sistemele folosite. Niciun cuvânt deplasat, nicio ironie. Şi în fond, de ce? Te poţi opune forţei emanate de tradiţie? Iar tradiţia spune clar: 12 victorii din 13 pentru Steaua, în toate competiţiile. 9 meciuri fără gol pentru Viitorul, una dintre echipele cele mai productive ale campionatului. O singură victorie pentru Viitorul, un spectaculos 5-2 în mai 2013, atunci când echipa lui Hagi avea nevoie neapărată de cele 3 puncte pentru a se salva de la retrogradare, iar Steaua era virtuală campioană. Atunci patronul roş-albaştrilor a pomenit întâia dată omenia ca atitudine guvernantă împotriva naşului său aflat în nevoie. De atunci încoace niciun punct şi doar 3 goluri înscrise de băieţii din Ovidiu. În 12 meciuri!

O poveste
Cam multe coincidenţe! Şi o repetitivitate a rezultatelor care contrazice şi calculul probabilistic. Ştiu pe de rost reproşurile care urmează. Ideea că împroşcăm cu noroi o construcţie solidă şi sănătoasă, cum este echipa lui Hagi. Mi se vor pretinde dovezi. Pentru maliţiozitate şi în contul bănuielilor. În loc dovezilor, o scurtă poveste din timpuri în care nu ne temeam să spunem lucrurilor pe nume. Lucram la ProSport, cotidian nou-născut pe atunci în trustul Mediapro condus de Adrian Sârbu. Alături de prietenii noştri de la Pro TV, câţiva colegi de la ziar făceam tandem la comentariul meciurilor din campionat transmise de postul din Pache Protopopescu.

O tempora, o tempera!
Era final de campionat, prin anul de graţie 2.000, „cooperativa” condusă cu mână fermă de Jean Pădureanu funcţiona impecabil, iar FC Braşov, membră de vază a asociaţiei, trebuia să se salveze de la retrogradare, conform unei scheme atent gândite în laboratoarele performanţei de la Bistriţa. Dinamo era parte din algoritm. Dinamo, care îşi asigurase titlul, urma să nu deranjeze la întâlnirea de la poalele Tâmpei. „Aţi fi tâmpiţi să vă isterizaţi la comentariu”, ni s-a transmis înaintea partidei din partea lui „Adrian”. Nu ţin minte să ne fi isterizat, am spus ce am văzut că se întâmplă pe teren. Am observat dramatismul trucat, greşelile nefireşti ale fundaşilor, performanţele neverosimile ale unor atacanţi care nu marcaseră jumătate de campionat.

Sacrosancţii
Nu am suferit represalii administrative. După meci, „Adrian” ne-a transmis că ne batem joc de el şi că nu ţinem cont că are şi el un prieten în fotbal şi pe ăla îl călcăm pe cap. O vreme am coabitat cu ameninţările suporterilor dinamovişti, care, ca orice suporteri de pe lumea asta, refuzau să accepte evidenţa atunci când era vorba de echipa lor. Pe urmă, a fost decretat Momentul zero, când capii Cooperativei au declarat că se rup de trecutul murdar, implicit absolvindu-ne şi pe noi de nebunie. Şi mai pe urmă am început şi noi să credem în Momentul lor zero. Apoi, mai spre zilele noastre, puterea poporului a decretat că Steaua şi Hagi sunt instituţii sacrosancte care trebuie venerate. Şi aici se închide cercul în care unii dintre noi chiar au început să se isterizeze.