Undeva în Asia

Turneul Campioanelor s-a mutat de câţiva ani în Asia. Încet, încet sportul se va muta în Asia. Sportul sau goana după bani a sportului?

Poate că ne-am blazat şi nu mai simţim fiorul unei mari competiţii. Poate că am văzut prea multe meciuri, prea multe turnee şi nu mai simţim emoţia. Neprevăzutul, dramatismul. Dar în lumea aceea care se depărtează de noi cu viteza luminii parcă nu era posibilă o secvenţă în care Claudio Ranieri, antrenorul campioanei Angliei, să ţină minutul de reculegere în braţe cu tabloul defunctului rege Bhumibol Adulyadej, vestit luptător thailandez pentru drepturile omului. De ce?

Pentru că patronul clubului Leicester este domnul Vichai Srivaddhanaprabha (nume uşor de scris, de reţinut şi mai ales de pronunţat), thailandez şi el ca şi monarhul urcat printre zei după o domnie de 70 de ani şi 126 de zile. Muritorii au rămas jos, pe Pământ, să aplaude. Şi să cumpere bilete. Să consume spectacol. Mă rog, ceva cu miros de spectacol, gustul este de plastic.

Să fie spectacol!
Tot din Asia ne vine zilele acestea şi Turneul Campioanelor la tenis. Competiţia de vârf a sezonului WTA se desfăşoară de câţiva ani la Singapore. Sunt bani mulţi puşi la bătaie, prin urmare Turneul Campioanelor este construit pe ideea de spectacol. Iar spectacolul trebuie vândut, ca să funcţioneze mustăria. Problema apare atunci când spectacolul tinde să o ia înaintea tenisului. Dar dacă banul dictează, ce importanţă mai are că jocul de lumini din pauze poate deranja jucătoarele?

Iei bani, mergi la acţiuni promoţional-publicitare, baţi darabana cu beţişoarele pe muzică, pozezi în personaj simpatic, apoi vii să joci, joci cât joci, din tribune se aud copii de ţâţă care plâng, dar care în mod evident sunt mari fani ai tenisului şi au dreptul la libera exprimare. Să nu uităm însă dreptul la odihnă al jucătoarelor, care se petrece sub lumina focalizată a reflectoarelor, cu sala învăluită într-un semiîntuneric de club de noapte.

Halep are cheia pentru Keys
Aşa arată din perspectivă scenografică Turneul Campioanelor. Tenisul propriu-zis a început chiar cu meciul Simonei Halep contra americancei Madison Keys. A fost o victorie clară a jucătoarei noastre, care a profitat şi de rata uriaşă de greşeli neforţate a adversarei. Acel 6-2, 6-4 scris pe tabelă la sfârşitul întâlnirii arată fidel dimensiunile confruntării. Simona s-a întrebuinţat atât cât a fost nevoie şi s-a enervat atât cât să tempereze tentativele de revenire ale talentatei, dar foarte inconstantei americance.

Spre deosebire de Halep acum doi ani, care intra strălucitor în scenă la Turneul Campioanelor cu o victorie în faţa Serenei, Madison Keys a arătat dezorientată şi nerăbdătoare. Exact ca o debutantă. Câteva cuvinte şi despre antrenorul Simonei, australianul Darren Cahill. Intervenţia lui a fost plină de tact pedagogic, fără a conţine însă elemente cu adevărat esoterice de tactică. Ceea ce ne poate duce la gândul vinovat că orice persoană cu tact şi cu ceva cunoştinţe generale despre tenis ar putea fi antrenor. Un gând greşit şi cu adevărat vinovat!

Kerber, nivelul următor
Dar să privim mai departe. Angelique Kerber, viitoarea adversară a Simonei, a avut un meci complicat cu slovaca Dominika Cibulkova. Kerber a câştigat totuşi în 3 seturi. S-au auzit gemete, icnete şi scrâşnet de dinţi, au fost şi mingi frumoase.

Nemţoaica, lider mondial, nu este imbatabilă, nu etalează un tenis de vis (cine o face în zilele noastre?), nu este o maestră a schimbării de ritm, dar a ajuns la acel nivel de linişte care o face să depăşească momentele de criză. Aici va fi probabil cheia meciului Halep-Kerber, lupta între ambiţia supradozată uneori a Simonei şi rezistenţa lui Kerber, izvorâtă din conştientizarea poziţiei de lider mondial. Nu îndrăznesc să prevăd nimic. Tocmai de aceea îi invidiez pe cei care riscă pronosticuri la turneele fetelor. Nu este o remarcă misogină, ci un omagiu adus neprevăzutului din tenisul doamnelor şi domnişoarelor.