Poc, poc, kazahcioc!

Fotbalul de iurtă și șpagă, aşa poate fi caracterizată partida de la Astana. Este un avertisment pentru felul în care UEFA şi FIFA pervertesc fotbalul

E clar, după hoţia din camerele de la hotel, cineva a furat şi gazonul. Deşi era de plastic şi a trecut de perioada de garanţie. Şi plouă, deşi acoperişul iurtei, pardon, al stadionului, este tras. Nu, nu boscorodiţi, am înţeles, nu plouă, este condens. Şi nu este fotbal, ci o activitate care se desfăşoară după reguli similare. Nu ei sunt de vină, nu kazahii, ci domnii de la FIFA şi de la UEFA, care pentru un kil de uraniu îmbunătăţit aduc şi Japonia pe Bătrânul Continent. În dorinţa de globalizare a propriilor venituri, şefii de la Zurich şi de la Nyon, au inventat conceptul geografico-fotbalistic de grupe euro-asiatice. În curând, cel euro-arctic. Păi ce, uraniul are miros?

Săracii, ce bogaţi sunt!
Suntem la Astana, oraş modern şi bogat locuit de oameni încremeniţi în timp şi săraci. Să ne bucurăm că noi trăim totuşi în altă lume şi să ne bucurăm de fotbal. Cât se poate. Ideea că fiecare meci este alt meci se verifică imediat. Puţine lucruri seamănă cu partida de la Erevan, unde în minutul 12 aveam 3-0. Cu excepţia lui Toşca, intrat în locul lui Latovlevici, echipa a rămas aceeaşi. Nu trebuie să fii un geniu, tu Daum, ca să nu strici o formaţie care tocmai câştigase cu 5-0 împotriva unei Armenii nici ea mult mai europeană decât Kazahstanul. Asta împotriva unor teorii fanteziste care îndemnau la titularizarea lui Bicfalvi.

Mizerie de teren, mizerie de arbitraj
În mod evident, principalul adversar de la Astana a fost suprafaţa de joc. Şi, la mică distanţă, Manuel de Sousa, dom’ arbitru din Portugalia, care a tolerat jocul la gioale al lui Mujikov şi compania. Rezultatul concret al acestui stil de arbitraj, accidentările lui Dragoş Grigore şi Chipciu. Mizeria de teren, plus prestaţia de găzdar veritabil a lui Sousa au dus la o prestaţie reţinută a echipei lui Daum. Reţinută la propriu, băieţii încercau să nu-şi rupă picioarele alunecând pe aşa-zisul gazon. Iar dacă scăpau întregi din clinciurile cu terenul, pe ai noştri îi aşteptau soldaţii pregătiţi de Taigat Baisufinov. Nu-i vorbă, am avut de toate la Astana. Au existat în acest meci de uitat dintr-o ţară de uitat şi momente comice, cum ar fi şutul puternic al lui Toşca spre poarta lui Tătăruşanu. Care a fost bine plasat şi a reţinut execuţia sinucigaşă a colegului său de pe flancul stâng.

Să dăm kazahilor ce-i al kazahilor! Sau invers?
Începusem editorialul scris în febra meciului cu gândul împărtăşit de a mă concentra pe fotbal. Sistem de joc, tactică, lucruri din astea. Voiam să glosez despre continuitatea lui Răzvan Marin, consistenţa în meci a lui Stanciu, oportunismul proverbial al lui Stancu. În esenţă, ceva pe fotbalul etalat de România. Nu România m-a împiedicat, deşi altă dată aşa a fost. Rămân la părerea că standardele UEFA şi FIFA devin suspect de accesibile atunci când fotbalul este transportat în zone gri ale lumii în numele diversităţii şi al dezvoltării globale a celui mai popular sport. Şi e un fotbal care miroase de la o poştă a mită.

Ca de la Cooperativa lui nea Jean
S-a terminat 0-0 şi cu regretul imens al ratării lui Stancu din minutul 87. Am trăit 90 de minute cu impresia că am călătorit înapoi în timp, într-un loc de unde televiziunea (rusă) care efectuează transmisia nu oferă reluări la fazele controversate în care sunt implicaţi „oaspeţii”. Un loc în care ţi se fură banii din camera de hotel şi penaltyul din careul lui Pokatilov, un loc unde se faultează vârtos, iar un arbitru portughez se comportă mai rău decât cel mai fidel membru cu fluier al cooperativei lui Jean Pădureanu. Suntem în octombrie 2016. Noi. Ei, în primăvara lui 1945, când taica Stalin tocmai îi păcălea pe nenea Roosevelt şi moş Churchill. Doar că în locul lui Iosif Visarionovici acum este Vladimir. Iar la FIFA îl avem pe Infantino şi nu pe Blatter.