Un set, o aşteptare

Simona Halep a fost învinsă în 3 seturi de Serena Wiliams. Nu a fost un meci de poveste, dar a avut o poveste interesantă

Înainte de a povesti despre meciul Simonei Halep cu Serena Wiliams, o paranteză. Una mai mare.
Multe persoane respectabile consideră tenisul o mare tâmpenie. Tenisul este o întrecere monotonă între doi jucători sau două jucătoare care bubuie mingea peste fileu până greşeşte cineva, susţin ei. Chestiune de gust. Totuşi, chiar atât de mulţi să fim noi, ăştia banali şi lipsiţi de imaginaţie, încât tenisul să ajungă al doilea sport ca audienţă de pe planetă?

Exerciţiul din noapte
Să ne întoarcem la Simona şi la Serena. Nu urmează o cronică de meci, aşa că staţi liniştiţi, nu ascuţiţi tastele computerului! Nu pregătesc terenul nici pentru critici sau lamentări. Este doar părerea cuiva cu oarecare vechime de observator&practicant plezirist în câmpul tenisului de câmp. Este plăcerea mereu reînnoită de a urmări un sport viu. Este totodată suma impresiilor unuia dintre cei destul de mulţi, bănuiesc, care au făcut exerciţiul de a renunţa la nişte ore de somn pentru un sfert de finală de la US Open. Un meci în care se întâlneau una dintre cele mai bune jucătoare ale tuturor timpurilor cu cea mai bună jucătoare română.

Redutabilă în schimburile prelungite
Senzaţia de „se putea mai bine” pentru Halep a persistat după setul al doilea, adjudecat împotriva unei americance puse serios la treabă. A continuat şi o bună bucată din setul decisiv şi era un soi de revanşă morală pentru teama noastră din startul partidei, când apăruse la orizont perspectiva unei execuţii rapide. Cumva fără replică pe game-urile de serviciu cu aşi în serie ai Serenei, Simona Halep a fost redutabilă atunci când reuşea să stabilizeze schimburile de mingi. Pe propriul serviciu sau pe al americancei. Când prelungea „bubuiala” care displace atât de tare esteţilor pomeniţi mai devreme. Acolo a fost, este şi va fi vulnerabilă Serena, în schimburile prelungite. Masivă şi percutantă, Serena este o sprinteră a tensiului, nu o maratonistă.

Cum poate fi învinsă invincibila
Nu mă lansez în aprecieri savante despre lungimea loviturilor, platul sau „lift”-ul acestora, unghiurile ascuţite şi prezenţa sau absenţa slais-ului din jocul Simonei. Tenisul, ca şi fotbalul, de-aia e frumos, că poate fi înţeles de toată lumea. Nu îi credeţi pe auto-proclamaţii savanţi ai acestei activităţi, pe cei care îl complică şi intenţionează să-l ducă într-o zonă ezoterică! Încă o dată, să revenim la joc! Este greu să o baţi pe Serena. Este foarte, foarte greu. Din ce în ce mai greu, culmea, odată cu trecerea anilor. Totuşi, Angelique Kerber sau Garbine Muguruza ne spun că se poate. Cum? Cu mult curaj, pe care Simona îl are, dincolo de un respect uşor exgerat pentru instituţia Serena Wiliams. Cu o intensitate şi cu o consistenţă a tenisului la care Simona mai are de lucru. Sau cu un meşteşug care scoate din zona de confort prinţesa de abanos cu mâneci de bal. Vezi cazul Roberta Vinci, ediţie 2105.

Fetelor, aşteptăm pensionarea zeiţei?
Setul câştigat de Halep pe arena Arthur Ashe împotriva campioanei americane şi privirea antrenorului Darren Cahill ne spun că se construieşte ceva. Pas cu pas. Un echilbru între mingile jucate decisiv şi cele de construcţie a punctului. Găsirea formulei ideale între răutate, emoţie şi control psihic. Sper să nu mă înşel. Altfel, persistă senzaţia de lume aflată la picioarele Serenei, care mai pierde doar dacă are o zi mai îmbufnată. Pentru frumuseţea poveştii tenisului, Karolina Pliskova, Simona Halep sau Madison Keys nu ar trebui să aştepte pensionarea zeiţei mărimea XXL pentru a-şi disputa supremaţia.

Update. Uite că Pliskova chiar nu a mai așteptat, a bătut-o pe Serena în două seturi. Forță, curaj, intensitate. Și ceva mai puțin „respect”.