Peeentru cineee jucăăăm? Peeentru noooi?

Decantăm, analizăm, suspinăm. În timp ce noi jelim moartea sportului românesc, unii (se) joacă. Pe medalii, dar şi pentru frumuseţea sportului

În vreme ce aşteptăm să ne mai bage-n traistă o amărâtă de medalie un luptător naturalizat, alţii curentează plasele porţilor, zboară deasupra fileului şi se înalţă deasupra coşului. Dincolo de atletismul usainctificat, dincolo de inflaţia de lacrimi şi dedicaţii sentimentale, ultima săptămână a Jocurilor este mai ales o săptămână a jocurilor. Handbalul, baschetul, voleiul, polo pe apă îşi aleg campionii. Nu aş include şi fotbalul aici din cauze pe care adevăraţii microbişti cred că le pricep. Este aşa o nepotrivire de caracter între fotbal şi olimpiadă că ar fi trebuit demult decretat divorţul. Cu acordul ambelor părţi.

Satisfacţii şi orori
Dacă nu aţi fost foarte dezamăgiţi de recolta săracă a sportivilor români şi aţi urmărit ultimele zile ale competiţiilor de la Rio, veţi fi găsit probabil motive şi de satisfacţii estetice venite din zona jocurilor sportive. Mă vor certa mulţi că nu gust frumuseţea efortului brut al ridicătorilor, dar mai ales al ridicătoarelor de haltere. Ori inefabilul judo-ului şi al luptelor greco-romane, mai ales când pe tatami sau pe saltea sunt doamne şi domnişoare cu ochii vineţi şi gleznele umflate. Ultimul, nu însă şi cel din urmă, dimpotrivă, boxul feminin, corolarul acestor orori incluse de CIO în programul Jocurilor. Odată trecuţi însă prin încercările enumerate, demodaţi, nu şi misogini, cum se vor grăbi unii să înţeleagă, vom descoperi viaţa sportului adevărat. Jocurile. Jocurile de echipă.

Nici handbalul nu ne salvează
Acolo unde noi nu existăm şi nu am prea existat nici în epoca de aur a sportului şi olimpismului românesc. Exceptând anii ’60-’70, de glorie ai handbalului, atât feminin, cât şi masculin, amintindu-ne cu nostalgie de aceeaşi perioadă în care voleiul nostru domina Europa la nivelul echipelor de club, vom observa că nu ne dă afară din casă o tradiţie a jocurilor de echipă. O moştenire a spiritului de echipă. Nici măcar handbalul nu ne salvează. Băieţii, cvadrupli campioni mondiali (în altă eră totuşi) nu au reuşit niciun aur la Jocurile Olimpice. Fetele, triple campioane mondiale şi ele (tot în alte timpuri), niciuna. Hai să privim lucid! Am excelat în discipline care presupun angajament fizic deosebit. Efort brut. Abrupt spus, muşchi foarte mulţi. Canotajul, caiac-canoea, luptele, judoul, atletismul, într-o bună măsură şi gimnastica artistică povestesc copios despre triumful voinţei şi parcimonios despre cel al spiritului combinativ.

Lecţia vecinilor
Băieţii din Croaţia şi din Serbia au disputat un sfert de finală la baschet. Au câştigat sârbii. Sârbii şi croaţii îşi dispută titlul la polo, după ce în semifinale au trecut de Muntenegru şi Italia. Înţelegeţi, 3 echipe din fosta Iugoslavie în semifinale la polo! Slovenia şi Croaţia au fost printre sfertfinalistele turneului masculin de handbal. Serbia a învins Australia în semifinale la baschet băieţi. Stop, ajunge! Sau mai vreţi? Credeţi că ei au sute de bazine de înot şi mii de săli de sport în Serbia, Croaţia, Slovenia şi Muntenegru? Şi zeci de antrenori superspecializaţi? Ştiţi ce populaţie au împreună sârbii, croaţii, slovenii şi muntenegrenii? Puteţi verifica. 15 milioane şi jumătate de suflete. De suflete am zis!

Repetenţi
Înainte de metode savante de pregătire, de tehnicieni străini sau de mari infuzii de capital în sport, nu cumva ar trebui să vorbim despre cultivarea spiritului de echipă, capitol la care noi suntem repetenţi în serie? Nu ar fi interesant să discutăm puţin pe tema solidarităţii, a prieteniei tacite, nu răcnite dintre coechiperi? Ar fi, dar o lăsăm mereu pe altă dată. Peeentru cineee jucăăăm? Peeentru nooooi! Oare?