De la Lola pentru Nadia

"Fetiţa care nu zâmbea niciodată" poate fi cel mai nimerit prilej pentru a ieşi din clişeele care au înconjurat-o pe campioana de la Montreal

Acum aproape doi ani, a apărut o carte. Cartea se numeşte „Fetiţa care nu zâmbea niciodată” şi a fost scrisă de Lola Lafon, o franţuzoaică în vârstă de 41 de ani acum. Cartea este despre Nadia.

Lansată la Librăria Cărtureşti în prezenţa autoarei, a unei mâini de admiratori/curioşi şi a unei cohorte de televiziuni care au îngropat evenimentul în relatări scurte şi nesărate, cartea nu a reprezentat un mare succes editorial şi de public în România. În schimb, în Franţa, o piaţă pretenţioasă, dar în egală măsură blazată, fusese o sărbătoare literară.

Fascinaţia
Lola Lafon împlinise un an şi jumătate la ora Jocurilor de la Montreal. Fascinaţia pe care a dezvoltat-o Lola pentru Nadia nu este deci urmarea unei experienţe vizuale directe. Vorbim despre fascinaţie, nu despre obsesie. Potrivit criticilor, „Fetiţa care nu zâmbea niciodată” aparţine genului literar non-ficţiune. Romanul propune scurte dialoguri imaginare între eroină şi autoare, întrerupte de capitole care rescriu contextul istoric, politic şi economic al epocii în care Nadia a bulversat lumea sportului. Aceiaşi critici, domni şi doamne cu lecturi pretenţioase la activ, susţin că de fapt romanul nu este neapărat despre Nadia. Presupunere adevărată în măsura în care personajul poate fi pe rând regimul comunist din România anilor ’70-’80 sau corpul fetiţei de 14 ani care se metamorfoza rapid în corpul unei femei.

Munca din spatele non-ficţiunii
Nadia din roman nu aterizează mereu impecabil. Nadia din roman mai şi cade, mai şi calcă pe alături. Nadia din roman are o relaţie cumva maladivă cu fiul lui Ceauşescu. Dar dincolo de creşterea, descreşterea, mitizarea şi demitizarea fetiţei din Oneşti, personajul ascuns al romanului Lolei Lafon poate fi pur şi simplu România acelor ani. O Românie verosimilă. O Românie complexă, vie, nefardată. Necaricaturizată din necunoaştere ori cunoaştere aproximativă. Poate că pentru critica de specialitate Lola Lafon a scris o non-ficţiune. Dar pentru această non-ficţiune, autoarea a petrecut luni în şir în biblioteci din România şi din Franţa. Pentru documentare, pentru recompunerea unei epoci. Ca să îl cunoască pe Ceauşescu nu s-a uitat la filme americane, a studiat săptămâni la Biblioteca Franceză. Lola Lafon a muncit pe brânci pentru această carte.

„Detest acele cărţi care vorbesc superficial despre Europa de Est, toate acele clişee. Străzile cenuşii. Oamenii cenuşii. Frigul. Când le spun unor occidentali că la Bucureşti, vara, te sufoci, ei se uită la mine de parcă aş bate câmpii, chiar şi azi. Să încercăm să nu facem din viaţa noastră sau din acei ani un film prost şi simplist” – Lola Lafon

Citiţi!
Tocmai s-au împlinit 40 de ani de la primul 10 al Nadiei. 40 de ani de când lumea primea un dar nepreţuit. Un copil, o fetiţă din România redefinea traiectoria sportului. Era însă un drum pe care doar ea putea să meargă. De aceea, Nadia nu a putut fi multiplicată. „Fetiţa care nu zâmbea niciodată” este cel mai frumos gest pe care cineva l-a făcut vreodată pentru cea mai mare campioană a tuturor timpurilor. Este o carte superbă. Crudă şi superbă. Previzibil, fosta fetiţă care nu zâmbea niciodată nu a aplaudat cartea Lolei. Dacă nu aţi făcut-o încă, vă îndemn să citiţi cartea. Este o sărbătoare literară. Şi, probabil, un mod foarte nimerit de a celebra cei 40 de ani ai mitului Nadia Comăneci. Dacă ne mai pasă de lucrurile astea.