Jucaţi pentru buzunarele voastre!

Am încercat să-i mobilizăm cu idealuri ca patriotismul, respectul pentru suporteri. Uităm totuşi în ce lume trăim. O lume în care onoarea trece prin contul din bancă

De două zile încerc că pătrund tâlcul vorbelor rostite de doctorul Pompiliu Popescu. „Trebuia făcut ce trebuia făcut şi nu ce s-a făcut la ora actuală”. Din această dilemă nu putem ieşi, cum ar fi proclamat un personaj al „Scrisorii pierdute”. Carevasăzică, ce trebuia făcut şi nu s-a făcut? Mister! Cu accent pe ultima silabă! Dar ce ne spune fostul medic al „naţionalei”? Că ştie cum proceda el atunci când îi oblojea pe „tricolori”, dar ne lasă de înţeles că este la curent şi cu metodele lui Laurenţiu Oproiu, succesorul în funcţie. Că „tricolorii” sunt pe butuci din cauza modului defectuos în care s-a efectuat recuperarea. Foarte posibil să fie aşa.

Sfânta turnătorie
Cineva din stafful tehnic dă din casă, asta ar fi prima concluzie în cazul în care într-adevăr Pompiliu Popescu ştie ce metode de refacere şi ce stimulente de efort foloseşte Oproiu. Nicio noutate. Acum, ca şi în trecutul recent ori în viitorul previzibil, cineva, undeva, vorbeşte. Un masor, un magaziner, un crampon deşurubat înainte de vreme. Turnătoria este foarte urâtă în sine, semnalează carenţe de caracter, dar adesea se dovedeşte utilă societăţii. Am văzut cum funcţionează mai nou şi justiţia, cu beneficii directe şi pentru cei care aleg „să colaboreze”. Este patent american, deci ar fi bine să ne abţinem de la comentarii negative. Şi să aplaudăm spiritul civic al turnătorilor de vocaţie.

Pasăm rău, ne tratăm la fel
„Naţionala” a arătat îngrijorător la meciul cu Elveţia. Mai ales fizic. Oricâtă simpatie am nutri pentru noua echipă medicală, ca pentru tot ce înseamnă tinereţe, aer proaspăt, nu putem să nu remarcăm că ai noştri nu se mai ţineau pe picioare în ultima jumătate de oră a meciului cu Elveţia. Oboseală urmată de accidentările previzibile ale lui Raţ şi Pintili. Neputinţa fizică nu izvora însă doar dintr-o medicaţie inadecvată, ci dintr-o evidentă inferioritate fotbalistică. „Naţionala” noastră ludogoreţiano-salaylisto-fecesebistă manifestă spirit de grup, aderă la ideea de sacrificiu, dar nu are calitate tehnică. Numărul triplu de pase reuşite de mijlocaşii elveţieni explică gâfâitul băieţilor lui nea Puiu mai bine decât sfada şcolilor de medicină sportivă.

Salt în mediocritate fără paraşută
Sorin Cârţu este necruţător. Verdictul? Cea mai slabă echipă naţională a României din 1970 încoace. Fostul remarcabil fotbalist (încerc să evit clişee precum „emblematic”, „legendar”, „de poveste”) al Craiovei spune că a rulat pe înapoi filmul cu „naţionalele” ultimilor 40-45 de ani şi nu a văzut nimic mai descurajator. Cum ne despart doar câţiva ani de viaţă şi foarte mulţi de experienţă fotbalistică directă, tind să îi dau dreptate lui Cârţu. De la Guadalajara încoace, nici măcar echipele care nu se calificau la turnee finale  de Cupă Mondială sau Euro nu arătau aşa rău. Apropo. Pe vremea aceea ratam calificări clasându-ne pe locul secund în grupele preliminare pentru turnee finale Mondiale cu 16 formaţii ori cu 8 la cele Europene. Ulterior cu 16 la Euro şi 24 la Mondiale. Acum nu merg la Euro doar Gibraltarul, San Marino şi, ca formă sublimă de perversiune, Olanda.

De la Nunweiller la B. Stancu
Aş continua ideea lui Sorin Cârţu cu un exemplu. Pe vremea naţionalei din ’70, a lui Angelo Niculescu, căruia nu îi zicea nimeni „nea”, jucătorul nelipsit din primul „11” era Radu Nunweiller. Cu el începea alcătuirea echipei, Nunweiller şi alţi 10. El era conducătorul de joc al unei „naţionale” mult mai valoroase decât ne împinge uitarea să credem. Ştiţi cu cine începe „naţionala” lui Iordănescu? Cine nu lipseşte niciodată? Bogdan Stancu. B. Stancu. Bestancu versus Radu Nunweiller. Bestancu versus Marcel Răducanu, Ilie Balaci, Gică Hagi. Stop joc!

Ca să ştim cum stăm înainte de Albania. Le-am căutat în corniţe înaintea meciului cu Elveţia, li s-au compus îndemnuri cu puternice accente emoţionale. Efectul îl ştim. De aceea, am o propunere. Haideţi să îi lăsăm în plata domnului Iordănescu – asta cu satanismul e tare de tot,  parcă îl văd în transă pe Pere Poulet la un concert My Diyng Bride – şi să sperăm că „băieţii” se vor mobiliza şi vor juca pentru buzunarele lor. La asta sunt foarte receptivi. Sună nepatriotic ce spun, dar este singurul stimul real pentru o eventuală prestaţie ofensivă. Obsesia noastră, care nu este neapărat şi a lor.