Cine sunt karagunişii noştri?

Încolţeşte o idee în rândul suporterilor naţionalei. Ce-ar fi să fim ca Grecia la Euro 2004?

Nu costă nimic să visezi. Să câştigăm titlul european în pofida tuturor previziunilor când sumbre, când hazlii. Să furnizăm marea surpriză. Imaginaţia lucrează şi începi să te întrebi cine ar fi Karagunişii şi Zagorakişii noştri, care, prin disciplină tactică şi sacrificiu, vor lăsa de căruţă cocoşi galici, mannschafturi, squadre azzurre ori furii roje.

Ca Grecia sau ca noi înşine?
Este o idee şi asta, să fim ca Grecia. Ca Spania sau ca Germania este clar că nu putem fi. Nici măcar ca Italia, chit că stilul defensiv al peninsularilor pare mai aproape de sufletul nostru latin. Ca să ştim cum stăm, cel mai important ar fi să aflăm ce gândeşte Anghel Iordănescu. În pofida aparenţelor, a hachiţelor şi a iconiţelor, nea Puiu este (era?) totuşi un antrenor mai ofensiv decât încruntatul predecesor. Piţurcă a dus meschinăria (organizarea defensivă) pe culmi nebănuite de înaintaşi şi ar trebui aici să le cerem iertare şi lui Angelo Niculescu, şi lui Mircea Lucescu, primul magistru, al doilea discipol creator al temporizării.

Pe când Hagi avea 19 ani
Apropo de neobositul Mircea Lucescu. Ultima dată când turneul final se desfăşurase în Franţa, în 1984, România antrenată de nea Mircea era decretată de presa franceză drept cea mai nespectaculoasă, mai plictisitoare şi mai prudentă&fricoasă echipă de la Euro. Vorbim totuşi despre generaţia lui Iorgulescu, Ştefănescu, Rednic şi Ungureanu în apărare, a lui Boloni, Klein şi Ţicleanu la mijloc sau a lui Cămătaru, Augustin, Coraş şi Hagi în atac. Foarte tânărul Hagi, care la 19 ani bifa primul turneu final din carieră. Asta ca să ne dăm seama ce însemna odinioară să fii tânăr jucător de naţională. Nu aveam un lot rău deloc, dar după un 1-1 cu Spania lui Camacho (viitoarea victimă a lui Lăcătuş, pe sfântul gazon din Ghencea!), au urmat două înfrângeri la limită, 1-2 cu Germania Federală şi 0-1 cu Portugalia.

Cât un sfert de finală
Pentru a avea un termen de comparaţie între echipa aceea care „dezamăgea” şi cea de acum care nu promite nimic, să spunem că pe atunci turneul final Euro număra 8 echipe, nu 24, şi că ne calificaserăm în Franţa după ce ieşiserăm pe primul loc într-o grupă preliminară cu Italia (campioana mondială en titre la data respectivă), Cehoslovacia (dublă vicecampioană mondială şi campioană europeană în ’76), Suedia şi Cipru! Traducând în fapte fotbalistice, doar prezenţa la turneul final din ’84 echivala cu un ipotetic sfert de finală pe care Raţ şi compania l-ar atinge acum. Ca să înţelegem unde ne aflăm.

Minune, Alibec are 77 de kilograme!
Naţionala României din 1984 nu a avut alături de ea suporterii, cum se întâmplă acum. Trăiam timpuri în care şi o excursie la Ruse era o performanţă. Prezenţa masivă a românilor la primul antrenament al tricolorilor anunţă o schimbare de perspectivă. Este bine să ai fanii alături, la meciuri mai ales, dar este şi incomod dacă ani de zile ai fost educat în spirit de pustnic. Naţionala nu se mai poate ascunde de suporteri, rămâne de văzut în ce măsură presiunea tribunei va acţiona şi asupra spiritului ofensiv. Suporterii nu te îndeamnă niciodată să te baricadezi în apărare. Ne vom lămuri în câteva zile cum stă treaba, până atunci să ne amuzăm un pic de greşeala site-ului UEFA care l-a dat pe Alibec cu o greutate de 77 de kilograme. Dar dacă oameni ăia au comis-o cu bună ştiinţă, crezând, la bunul simţ, că un fotbalist activ la 1,87 metri înălţime nu poate avea 87 de kilograme?