De ce Gnohere?

"Bizonul" a fost în club în seara morţii lui Ekeng. Dinamoviştii au tratat cu discreţie întâmplarea, deşi vorbim despre un gest revoltător

Un caz de viaţă şi de moarte. Sensul consacrat al expresiei este cel figurat. Dar acum îl folosim pe cel propriu. Harlem Gnohere s-a dus în club în seara de vineri, 6 mai. Acesta este un fapt de viaţă. Nimic deosebit la prima vedere. Oamenii se mai duc şi în cluburi la sfârşit de săptămână. Şi în cursul săptămânii. D-aia există cluburile, să meargă oamenii în ele. Să socializeze (mă rog!), să asculte muzică (mă rog!), să bea ceva (nu mă rog). În aceeaşi seară de 6 mai, cu câteva ore mai devreme, Patrick Ekeng murise pe teren, după un atac de cord. Acesta este un fapt de moarte, o tragedie. Nu un incident, cum spun mai nou cititorii de prompter la ştirile TV, eventual şi cu un zâmbet stupid în colţul gurii.

Cinism, poate şi prostie
Un caz de viaţă şi de moarte. Patrick Ekeng era colegul de echipă al lui Harlem Gnohere. De aici începe problema escapadei mondene a lui Gnohere. Nu ştim dacă Patrick şi Harlem erau şi prieteni, putem presupune că nu. Nu mergi în club atunci când tocmai ţi-a murit prietenul. Şi ţi-a murit în circumstanţe dramatice. Dar mergi în club dacă respectivul îţi era doar coechipier? Cu ce avem de-a face noi aici? Cu cinism sau cu prostie? Cu indiferenţă? Sau vorbim despre o stare de şoc prelungită într-un gest absurd?

Pe teren, impecabil
Gestul lui Gnohere a contrariat. Colegii, fostul antrenor şi conducătorii s-au declarat mâhniţi în public şi revoltaţi în particular. Nedelcearu, unul dintre jucătorii confirmaţi şi sub comanda lui Andone, aminteşte cu jumătate de gură despre o posibilă lipsă de respect. Faptul este că din punct de vedere sportiv lui Gnohere nu i se poate reproşa nimic. În finala Cupei României, succesivă tragediei de la meciul cu Viitorul, Gnohere a înscris din penalty în timpul regulamentar. Apoi a transformat una dintre loviturile de departajare. A luptat pe teren ca un leu paraleu, ce-i drept cam supraponderal. Dincolo de tristeţea provocată de dispariţia dramatică a lui Ekeng, Dinamo a arătat pe teren o dăruire care nu amintea nimic despre un scandal intern.

Între alb şi negru
Aţi observat că în toată această perioadă lumea s-a abţinut de la remarce rasiste. La adresa lui Ekeng sau la aceea a lui Gnohere. Înainte de a fi fost camerunez, Patrick Ekeng era un om care murise pe terenul de fotbal. În faţa morţii, au dispărut glumele proaste şi scandările oripilante. Dar rasismul există, nu a dispărut doar pentru că o perioadă oamenii şi-au mai pus lacăt la gură. Posibilă temă de cercetare. Ce s-ar fi întâmplat dacă Gnohere nu era un francez cu origini ivoriene, ci un „alb”? Aţi observat că putem scrie fără grijă „alb”, dar nu prea mai e voie să scrii/zici „negru”. OK, nu-i motiv de depresie, important ar fi să nu pierdem şi alte culori asociate diferitelor rase. Galben, roşu. Verde dacă vin extratereştrii! Deci, ce s-ar fi întâmplat dacă Harlem Gnohere era un „alb”? Dacă în locul lui ar fi fost un Steliano sau un Lazăr, să zicem. Nu cumva Dinamo s-ar fi dezis de el, iar scandalul şi indignarea erau în floare şi ar fi fost interpretate tot în notă rasistă, dar întoarsă pe dos? Ceva de genul „normal că nesimţitul ăla de alb beţiv şi fără suflet s-a dus să se distreze dacă mortul era un «negru»”. E o întrebare. E un gând. Nici alb, nici negru.

În toate declaraţiile dinainte şi de după meciuri, Harlem Gnohere mi s-a părut un om cât se poate de civilizat şi de inteligent. Va purta însă de acum încolo pecetea acestui gest de neînţeles, dincolo de „alb” şi „negru”. Rămâne sau nu la Dinamo, Bizonul este dator cu o explicaţie. Poate o părere de rău, fie ea şi tardivă. E dator suporterilor, coechipierilor. Oamenilor din România care l-au tratat ca pe unul de-al lor, fără să ceară o diplomă pentru asta.