Ai lui Rednic

Dinamo este opera exclusivă a unui om. Care, spre deosebire de rivalii roş-albaştri, nu pretinde că ar fi perfect

Realitatea paralelă. Aşa se numeşte sindromul căruia i-au căzut victime Reghecampf, jucătorii şi staff-ul lui. Cel mai puţin contaminat, culmea, pare să fie patronul. Cu excesele cunoscute, de la optimismul nejustificat la pesimismul vecin cu depresia, el pare să înţeleagă ce se întâmplă. Evident, rămâne ancorat în apelul către ajutorul divin. Ceilalţi trăiesc într-o lume virtuală, în care joacă de la foarte bine spre excepţional şi în care doar factori potrivnici aleatori – norocul adversarilor, ostilitatea arbitrilor, gazonul parşiv – îi împiedică să ajungă la performanţele meritate. Interviurile de după eliminarea din Cupă rămân documente de frustrare şi explică măcar în parte de ce Steaua (continuăm să îi spunem aşa împotriva unei evidenţe mai degrabă identitar-fotbalistice decât de blazon) ratează obiectiv după obiectiv.

Statistica parşivă

Lăsăm, aşadar, Steaua să-şi rumege ipotetica superioritate, uitându-ne mai atent către echipa care prin cele 3 egaluri şi o victorie în partidele disputate în campionat i-a răpit 9 puncte. Cu două victorii în meciurile directe, ipoteză cu totul plauzibilă dată fiind „valoarea superioară a lotului”, Steaua ar fi fost acum cu titlul în buzunar. Miercuri seară, Dinamo a jucat cu un om în plus timp de 48 de minute, aşa că posesia mai bună, 56% faţă de 44%, se explică. Şi cele 9 şuturi spre poartă, câte au avut Gnohere şi compania faţă de cele 8 ale rivalei. Dar prostia comisă de Bourceanu, care şi-a lăsat colegii în inferioritate numerică, nu a fost regulă şi la celelalte întâlniri. Dinamo şi Steaua au jucat 11 la 11 în celelalte meciuri ale sezonului (campionat plus cupă), şi da, Steaua a atacat mai mult, a avut iniţiativa şi da, Steaua a impus o posesie superioară, a înregistrat în general mai multe şuturi spre poartă, dar la capitolul acţiuni reuşite, pase decisive sau recuperări Dinamo a fost foarte aproape de adversară. De fiecare dată, indiferent de numele arbitrului, stadionul pe care s-a jucat sau anotimp.

Rotariu, despărţirea de copilărie

Mircea Rednic nu are nevoie de omagii jurnalistice. Merită însă admiraţie pentru felul în care îşi face meseria. Acest Dinamo, cu fotbalişti de calitate modestă spre medie până la bunicică, este opera lui Rednic. Disciplina tactică, tradusă prin aderarea necondiţionată la o muncă anonimă, dar cu scopuri precise, este consecinţa autorităţii profesionale a antrenorului. Şi nu doar profesionale. Prin aşezare temeinică şi prin exerciţiu asiduu, fundaşi fără viteză, fără acroşaj sau fără detentă ajung să se transforme în baraj de netrecut pentru nestematele Stelei. Vezi Mevlja sau Puljici. Cu unele limite, chiar Andrei Marc. Cultivat, Palici pare un soi de Gerrard. Rotariu începe, în sfârşit, să se despartă de copilărie, Ekeng are curaj să şuteze şi din gura propriei porţi, iar Gnohere îşi transformă kilogramele suplimentare în lovituri de ciocan pentru adversar. Supravieţuiesc totuşi dezordinea lui Steliano Filip şi Vali Lazăr, ideile uneori fanteziste ale lui Hanca, laolaltă cu decuplarea mentală a lui Essombe. Altfel Dinamo chiar se bătea la titlu.

Lecţia peluzei

Impresionantă prestaţia suporterilor din Ştefan cel Mare, câştigători detaşaţi şi în serie ai tuturor derby-urilor. Peluza dinamovistă a arătat şi s-a auzit ca orice mare galerie europeană. Dincolo de excese şi derapaje trecute şi poate viitoare, există acolo ceva care palpită în numele iubirii pentru propria echipă. Ca şi la fotbal, rivalii stau mult mai bine cantitativ. Dar cantitatea nu cântă.