Astre şi stele verzi

Tristă finală! Tristă nu pentru că a câştigat Astra şi a pierdut Steaua, cum ar sugera Şumudică

Mult tam-tam şi puţină muzică. Cel mai important meci al campionatului a fost mediocru, corolar al unei competiţii măcinate de crize. De nervi, financiare, fotbalistice, morale. Ori depresii pasagere la nivelul patronilor penali, fie ei în detenţie sau în libertate. Gata, se lasă de fotbal! Ne laşi? Am fi scris la fel dacă Steaua reuşea victoria? Şumudică este convins că nu. Spirit combativ, el şi-a mai construit un adversar. Antrenorul viitoarei campioane vede presa ca pe o anexă a „FCSB”-ului. Ce ne facem însă cu reacţia majorităţii publicului giurgiuvean, ostilă la adresa echipei locale?

Găman, nu Valerică
Personajele principale din meciul pentru titlu de la Giurgiu nu au fost totuşi nici forţa grupului, nici grupul unit. Din fericire. A existat o disciplină tactică a Astrei, care a anihilat rarele numere personale încercate de Stanciu sau Chipciu, dar întâlnirea a fost decisă de oamenii care au ieşit din rând. Găman, căruia totuşi nu i-aş zice şi Valerică, a fost trimis de Şumudică să bată penalty împotriva echipei care tocmai îi înaintase o ofertă. Transformându-l nu a devenit nici erou, nici trădător. Dar a obţinut un atestat de caracter, pe care orice angajator ar trebui să-l ceară. Găman ştia la ce se expune şi numai faptul că nu s-a dat la o parte sub tot soiul de pretexte înseamnă mult. Dacă Steaua îl doreşte cu adevărat pe Găman, acum are motive temeinice să lupte pentru semnătura lui.

Tatuat, obraznic, fotbalist
Denis Alibec este poveste colorată din povestea în alb-negru a partidei Astra-Steaua. Candidat îndreptăţit la un loc în lotul pentru Euro prin calitate fotbalistică, el nu ratează niciun prilej să îşi expună latura discutabilă a personalităţii. Cultul pentru cultura de gang, care vine la pachet şi cu numărul de tatuaje. Alibec a contribuit fundamental la golurile Astrei, inclusiv transformând penalty-ul obţinut de Teixeira. Puternic, intuitiv curajos, nouarul Astrei îşi merită numărul de pe tricou. Tot el însă luptase asiduu să fie marea decepţie a meciului. Sau marele dispărut prematur. În condiţiile unui arbitraj mai sever, Alibec ar fi părăsit terenul în minutul 27 ca posesor legitim a două cartonaşe galbene.

Credeţi că la Euro merge aşa?
Primul, acordat de Balaj după un fault de joc la Varela şi un picior plantat pe abdomenul lui Toşca, chipurile din inerţia căderii. Problema, pentru cei puţini care cutezăm să credem că fotbalul mai este şi o pledoarie despre sportivitate, este că aceea nu a fost inerţie, ci mostră pură de golănie. Al doilea galben putea veni după ce Alibec, anticipând continuarea fazei, deci foarte conştient de daunele provocate de gestul lui, îl împinge pe Toşca, fundaşul tamponându-l instantaneu pe Niţă, ieşit să bloceze mingea. Cum credeţi că vor arăta genul acesta de infracţiuni în ochii arbitrilor de pe Stade de France? Ca nişte năzbâtii copilăreşti numai bune de dojană?

Din mit urban în glumă suburbană
Despre cauzele eşecului Stelei, altă dată. Nu atunci când ne va da voie Marius Şumudică, ci atunci când vom decanta impresiile. E nevoie de spaţiu, dar putem încerca un rezumat care să ţină loc de avancronică. Trufia şi superficialitatea conducătorilor s-a amestecat perfect la Steaua cu o blazare uşor de identificat a antrenorului. Mulţumirea de sine a oamenilor de pe margine s-a transmis contagios jucătorilor, care au început să creadă că titlul este o sinecură, nu un bun pentru care te lupţi. Odinioară mit urban, condiţia fizică a fotbaliştilor s-a transformat în subiect de miştouri suburbane. Sâmbătă, la Giurgiu, toate au ieşit la suprafaţă. Şi pentru că fotbalul practică o ironie de neînchipuit, cel care a spart paharele din care urmau să bea şampania a fost Varela. Cel mai bun om al Stelei din ultimii doi ani.