De la Messi la Almodovar şi Cristi Borcea

Trăim într-o lume contaminată, în care se amestecă pervers politica, afacerile, arta şi sportul. Există însă un antidot pentru rău

Ar trebui să fim scandalizaţi? Oripilaţi, uimiţi, surprinşi, dezgustaţi, nervoşi? Sau decepţionaţi şi dezamăgiţi? Ori resemnaţi şi reflexivi? Povestea spusă acum este simplă, mult a fost până când cineva a dat cep datelor confidenţiale.

Evaziune la scară planetară printr-o firmă de avocatură din Panama specializată în offshore-uri. Mai mulţi grei şi supergrei ai planetei Pământ, domni şi doamne de os domnesc, burghez sau (lumpen) proletar au fentat fiscul. Politicieni din ţări democrate, dictatori sângeroşi şi dictatori vizionari, regizori marcanţi ai celei de-a 7-a arte, fotbalişti faimoşi şi afacerişti mai mărunţi, toţi s-au comportat precum nişte escroci de la o gogoşerie. Şi-au ascuns „bănuţii”. Apoi i-au spălat pentru zile negre. Pentru nenumărate zile negre.

Câţi dintre noi ar fi ştiut acum câteva zile să spună care este legătura între Vladimir Putin, Pedro Almodovar şi Lionel Messi? Hable con Lionel sau La mala education de Lionel? Şi ce-i uneşte pe Cristi Borcea şi pe preşedintele chinez Xi Jinping?

Artificiile care ascund tunurile adevărate? Previzibil, toată lumea care apare pe lista neagră, de la grăsuţul premier islandez, prins ca un copil cu degetele în miere, până la pletora din jurul lui Leo Messi, care mai nou s-a bucurat la un bacşiş de vreo 4 milioane de euro. Bineînţeles, toţi evazioniştii se declară ultragiaţi de acuzaţii şi se proclamă negustori cinstiţi. Mai mult decât atât, căci atacul este cea mai bună apărare, ştim asta din fotbal, ameninţă cu procese de calomnie publicaţiile şi site-urile care au publicat dezvăluirile compromiţătoare.

Să ne aşteptăm la o reacţie a oamenilor care încă mai cred că se poate trăi fără a fura? Fără a încălca regulile? Să credem că lumea va înţelege că totul are legătură cu totul?

Slabă speranţă! Încă o dată se va strecura ideea că presa scormoneşte în rahatul cu fistic al societăţii contemporane şi că noi, de exemplu, aici, în paginile acestui ziar de sport, ar fi musai să scriem numai despre cornere, auturi, ofsaiduri şi cartonaşe galbene nedate lui Pintilii sau lui Stanciu. În astfel de momente de fastfoodizare a creierului e bine şi sănătos să ne oprim o clipă. Să zăbovim şi să privim un pic în urmă fără teama stupidă că vom fi consideraţi prizonieri ai trecutului.

Să citim istoriile trecutului pentru a încerca să ne salvăm prezentul.

De exemplu, povestea lui Ştefan Covaci la Ajax-ul anilor ’70, relatată cu sensibilitate de Theo Jumătate. Ori istoria familiei Maldini spusă cu pasiune de Daniel Scorpie: Cesare şi Paolo, adică trecutul glorios şi încărcat de legendă pură al Milanului, iar acum speranţa în viitor, Christian şi Daniel, nepoţii lui Cesare şi copiii lui Paolo.

Dacă vom asimila poveştile acestea vom descoperi o lume pierdută, abandonată prea uşor, dar pe care am putea să o recuperăm. O lume în care oamenii iubeau, munceau, mâncau şi se îmbrăcau mai simplu. O lume cu gust, în care fotbalul mirosea a geniul lui Cruyff şi Dobrin, o planetă care mai mirosea şi a fum de ţigară de la pachetele arse pe marginea terenului de Pişti Covaci. O lume în care se vorbea mai puţin despre diversitate, dar în care diversitatea era prezentă natural.

Poate greşesc, dar ultimul El Clasico mi s-a părut un minunat şi imens burger cu gust de plastic în faţa căruia saliva o planetă întreagă.