La Londra (cam) ca la Giurgiu

O vedere pesimistă despre fotbalul de azi? Poate. Dar nu v-aţi săturat de minciunele?

Finala Cupei Ligii engleze s-a suprapus finalei sezonului regulat din Liga 1, Astra-Dinamo. Aşadar, Liverpool-Manchester City la concurenţă cu Astra-Dinamo. Sau viceversa. Cetăţenii din Giurgiu în contrapartidă cu cetăţenii din Manchester, câinii din Ştefan cel Mare trimiţând replica peste Canalul Mânecii, cormoranilor de pe Anfield. Urma să vedem, să ne minunăm şi să ne lamentăm. Să ne înfiorăm cât de formidabil evoluează „ei” şi cât de prost joacă „ăştia” ai noştri.

„Cordiţele” şi domnii
Diferenţă de scenă. Una este Wembley Arena din Londra, alta este „Marin Anastasovici” arena din Giurgiu! Adăugaţi aici şi starea gazonului. Diferenţă de ritm. De viteză în execuţii. De valoare de piaţă a jucătorilor. Fără să supăr „Cordiţa numărul 1” şi „Cordiţa numărul 2”, aşa cum îl caracterizează Şumudică pe Rednic şi cum se defineşte el însuşi, îndrăznesc să spun că exista în paralela dintre cele două partide un decalaj substanţial şi la nivelul de competenţă&faimă al băncilor tehnice. Jurgen Klopp şi Manuel Pellegrini arborau aerul acela grav-elegant, atât de potrivit unui spectacol de gală, în timp ce Şumudică fraterniza cu galeria dinamovistă, pentru ca după nici o oră să îşi intre în rolul de clovn, care îl prinde atât de bine.

Ultra full HD mediocritate
Doar că la Londra nu a fost nici pe departe un spectacol de ţinută, ci doar o mediocritate vândută ultra full HD şi slow motion. Un şah combinat cu poker, de aşteptare a greşelii celuilalt. Cam la asta s-a limitat finala Cupei Ligii de pe Wembley, la o încleştare dintre două echipe scumpe şi nesărate. Deci sănătoase, căci este foarte sănătos şi la modă să consumi nesărat, nu mai contează cât este şi de gustos. Coutinho şi Firmino, Sterling şi Aguero au alergat cât le-a prescris medicul, nici mai mult, nici mai puţin. Nu a fost nici spectacol, nici dramă adevărată acolo, ci doar o stare de veghe spartă totuşi de inconfundabilul „You’ll never walk alone!”, cântec-emblemă care parcă s-a tocit şi el de atâta tacticizare şi atât bănet pompat în venele unor flăcăi ca Millner sau Clicy, cu nimic mai presus de Bicfalvi sau Boldrin.

Astra fără idei, Dinamo fără nerv
Exagerez. Dar nu foarte mult. Meciul dintre Astra şi Dinamo a fost la fel de sălciu ca meciul dintre Liverpool şi City, doar că mediocritatea noastră mai ieftin vândută iese mai tare în evidenţă. Aceeaşi lipsă de entuziasm care pare să fi cuprins fotbalul din Gibraltar până în Extremul Orient rusesc am simţit şi la Londra, şi la Giurgiu. Aceeaşi senzaţie de rutină, de meserie făcută în silă. Să fie, la noi, oboseala dinaintea play-off-ului? Sau miza? Haida de! După plecarea lui Budescu-sărmăluţă şi prin absenţa lui Alibec-toblerone, Astra şi-a pierdut farmecul discret de echipă-outsider. 50 de minute în superioritate numerică, Astra şi-a creat două jumătăţi de ocazie şi a dat un gol dintr-o deviere involuntară.

Dincolo, Dinamo a arătat că începe să conştientizeze statutul de favorită la titlu. Inclusiv relele care decurg de aici. O imperceptibilă superioritate în atitudinea jucătorilor, la pachet cu ceva crispare. În inferioritate numerică, Rotariu şi compania s-au zbătut pe final de meci de parcă le-ar fi lipsit nu unul, ci vreo cinci oameni pe teren. Rar vezi ca o echipă să bubuie orice minge fără să-şi propună măcar o pasă, două, la trecerea timpului.

Nu vin zile senine în fotbal. De la Londra la Giurgiu şi de la Alma Ata la Barcelona. Şi nu neapărat din cauză că Ronaldo îşi pune colegii pe coji de nucă, în timp ce noul şef FIFA promite un Mondial cu 40 de echipe. Ceva s-a pierdut pe drumul acesta spre bani tot mai mulţi. Ceva care se numeşte suflet.