O zi din viaţa unui scriitor

Ne-am întrebat cum a fost posibil. Epistola-testament literar, care ne-a fost transmisă dintr-o închisoare de minimă securitate, explică totul

Astăzi am scris ultima pagină din „Război, fii pe pace!”. Miau spus colegi de celulă deşi frumos este să le zic colegii de facultate că a-ş putea fi acuzat de plagiat datorită faptului că un moşier rus a scris ceva asemănător „Război şi pace”. Nu e nici un pericol romanul care la-m scris eu are decît un volum şi prezintă idila dintre haiducul Război şi frumoasa Mercedesa. Acţiunea care se desfăşoară în cartierul Ferentari. Săbii nungeacuri nunţi lăutari deci tot tacîmul. Deci nu conţi călare pe cai albi nu prinţese care visează la conţi călare pe cai albi şi cai verzi pe pereţi. Nici intelectuali burtoşi rozalii la faţă şi ochelarişti care se luptă împotriva lui Napoleon. Deci nici o asemănare cu cartea moşierului Tolstoi care şia dat averea la sărăcani de ramolit ce era.

Cum adică de unde ştiu toate astea? Dacă a-m citit romanul? Da ce eu am timp de pierdut? Aşa prost mă credeţi? Nu la-m citit eu la citit domnul profesor pentru mine. Şi mila povestit. Deci cum care dom profesor? Îndrumătorul, profesorul ca şi care sa ocupat de cartea mea. Prima mea carte. Eu iam povestit şi el a scris. Mam uitat la el ce mare lucru era ca şi cum aş fi scris eu. Îl iau şi la dictare dacă vreau că şti-ţi de ce am ureche muzicală. Deci e gata prima mea carte. A doua o scriu pe seară, am găsit subiectul. Asta este ceva de fotbal. Decît fotbal. „Ti-ki ta-ka în evul mediu puriu”. Asta cu evul mediu puriu am auzito odată la teleenciclopedia şi mia rămas în cap vam zis că am ureche muzicală şi memorie de elefant.

Colegi intelectuali din echipa facultăţii de la Poarta Albă mia atras atenţia că nu există evul mediu puriu ci evul mediu timpuriu. Miemi place m-ai mult varianta mea a-ţi înţeles? Deci aşa o să se numească, deşi tot ăştia de care nu mai scap zicea că în evul mediu puriu sa-u timpuriu nu se juca fotbal. Eu o să demonstrez că se juca şi încă cum cu pase repetate pac ţac în care ziceai că toţi sînt Barcelona deşi era cu chiloţi pînă la glezne şi cu basca pe cap. Aşa vreau să scriu eu sprinţar să se veselească cititorul, nu să se întristeze cum mia povestit mie colegi că unul Gabriel nu mai ştiu cum columbian ceva trăsese pe nas cred după ce a scris un veac la o carte de singurătate a vrut să se sinucidă în ultima zi cînd a ajuns la ultima pagină. Deci eu nu scriu cărţi pentru maniacodepresivi eu scriu pentru suporteri care se uită la fotbal ca la Sfînta Scriptură.

Sînt un om ocupat ăsta e adevărul. Aşa sîntem noi scriitori nu ştiam ce greu e să fi şi ce frumos şi ce uşor ce se mai izmenesc intelectualii. Între cărţile astea pe care vam povestit şi o şedinţă tactică cu echipa de fotbal a unităţii care eu o antrenez lam plătit pe unul sămi citească Maestrul şi Margareta că mie îmi plac florile şi sînt un maestru şi am fost preşedintele unui vis şi iubesc foarte mult şi am copii cîţi na avut nici Ştefan cel Mare uite acum în timp ce v-ă povestesc m-ai m-ia venit o idee de carte tehnică de data asta „Povestea xeroxului” dar acum mă grăbesc să merg la bibliotecă unde se desfăşoară ediţia a doua a turneului de table deţinuţi contra gardieni. Iar mîine şi mîine e o zi altă carte. Am atîtea idei că nu există edituri pentru ele. „Fotbaliştii din miez de noapte” ar fi prima despre viaţa extrasportivă a fotbaliştilor care îi plătesc ca pe Sado-veanu şi Arghezii la un loc a doua este ceva de istorie să vadă şi istoricul ăla cu nume de ardei cum se scrie. „De ce este deţinuţii altfel” o să se numească şi o so lansez la Gaudeamus.

Deci nu am obosit deci este frumos să scri cărţi să ajuţi justiţia să te elibereze mai repede.
Vă pupă cu drag pe contracopertă,
Scriitorul