Am greşit! Nu era zîmbetul ei!
Simona Halep a început anul 2016 cu un gest despre care se va vorbi mult. Şi nu favorabil, şi nu pe la colţuri
Am greşit. Am interpretat greşit zîmbetul acela al Simonei Halep de pe o plajă de la Pacific (AICI – articolul meu de ieri). Credeam că este emblema sezonului care va debuta sub semnul relaxării solare. Era însă surîsul dinaintea unui abandon, nu liniştea senină din faţa primului turneu al anului 2016. Cu sau fără premeditare am fost induşi în eroare cu toţii, de la oficialii evenimentului din Brisbane pînă la suporterii de pretutindeni ai Simonei. Suporterii de la Antipozi şi suporterii din ţară.
Pentru aceştia din urmă, nu de la urmă!, televiziunile plătesc bani buni. Scopul este simplu: să poată transmite în direct turneele unde joacă ea. Există, desigur, şi un interes comercial, acela al deţinătorilor de drepturi, dar în esenţă vorbim mai ales despre mecenat sportiv. Conform măsurătorilor de audienţă, tenisul, inclusiv cel cu Halep şi cu Tecău, nu „vinde” atît de bine pe cît am fi tentaţi să ne închipuim. Asta ca să demontăm şi teoria că „ăia de la televiziuni” se îmbogăţesc de pe urma ei. Deocamdată, dacă acceptaţi un limbaj neacademic, îşi împart ţepele, ceva de genul hai să vedem pe ce canal iese mai repede din competiţie.
Nu am de gînd să o cert pe Simona Halep pentru abandonul de la Brisbane. Îmi pot permite luxul de a-mi mărturisi dezamăgirea, aşa cum a făcut-o şi directorul competiţiei, Cam Pearson. Iar dezamăgirea lui contează infinit mai tare decît a mea. Contează şi punctează în economia unei imagini care tinde să devină tot mai instabilă. Fiindcă se înmulţesc abandonurile acoperite de certificate medicale şi se răresc momentele de participare/dăruire afectivă la evenimente unde este aşteptată cu o simpatie pe cît de anevoios clădită, pe atît de volatilă.
Italianca Sara Errani a fost mai dură decît noi, cei care, uite, învăţăm autocenzura la umbra numărului 2 mondial al tenisului feminin. Şi probabil în numele unei forme de patriotism discutabil, care nu face bine nimănui. „Cîte tablouri de concurs mai are de gînd să strice? Ca să ştiu!”, a rostit nervoasă micuţa Sara. Şi noi am vrea să ştim, dar trebuie să ne punem pofta-n cui. Bănuiesc că exact atîtea cîte va voi ea, Simona. Care continuă să ne transmită mai direct sau mai nuanţat că îşi urmăreşte cu tenacitate scopul personal în carieră.
Am înţeles mesajul, ştim că nu ne este datoare cu nimic (are şi suficienţi avocaţi care ne reamintesc asta), putem preciza însă că şi reciproca funcţionează la fel de bine. Altfel, putem observa – aşa, între noi, ăştia care ne mai punem întrebări fără să înghiţim totul nemestecat – că de la un punct încolo scopul personal în carieră se suprapune în liniile importante celui colectiv. Prin „colectiv”, termen de recentă şi tristă aducere aminte, se înţelege totul, de la organizatori de turnee şi sponsori pînă la suporteri şi ziarişti. Români, dar nu numai. Şi să te ferească Sfîntul tenisului, care o fi ăla, să intri în malaxorul presei de dincolo de fermecătoarele noastre graniţe! Ei, dragii mei tenismeni şi „tenismene”, cînd acest „colectiv” îţi este ostil sau măcar indiferent, începi să ai o problemă. Una mai grea decît Azarenka pe care urma să o întîlneşti la Brisbane.