Fotbal, goluri, oameni

Personajele de odinioară ale derbyului Dinamo-Steaua povestesc despre un fotbal pe care l-am pierdut. O lume pierdută

Discuţie în redacţie după articolul „Amintiri din derbyurile de altădată”, în care cîţiva dintre fotbaliştii cei mai importanţi din trecutul lui Dinamo răspund întrebărilor colegului Victor Vrînceanu. Discuţie înainte de replica steliştilor, care nu puteau rămîne indiferenţi la înţepăturile rivalilor din Ştefan cel Mare.

Ne uităm atenţi în caseta tehnică dedicată fiecărui jucător, mai exact se uită Adi Florea, şi, surpriză, ce observăm? Cornel Dinu, fundaş central cea mai mare parte a carierei, 53 de goluri din 453 de meciuri în Divizia A. Prin comparaţie, contemporanul Cristi Tănase, mijlocaş ofensiv, are 264 de partide şi 37 de goluri.

Continuăm să privim cumva uluiţi, dar sigur admirativ la numerele care însoţesc carierele lui Mulţescu, Augustin şi Pîrcălab. Mijlocaşul Mulţescu, 407 meciuri, 110 goluri. Extrema Pîrcălab, 232, 66, vîrful Ionel Augustin, 383, 111.

Dai filmul înainte şi observi dimensiunile pipernicite ale prezentului. Şi să nu îmi spuneţi că fotbalul s-a schimbat enorm, că pe vremea aceea jucau cu basca pe cap şi cu chiloţii pînă la glezne! Aici nu este vorba (doar) despre nostalgie, este o poveste care trebuie recuperată. Şi un trecut care trebuie reconsiderat.

Deprecierea fotbalului nostru, la nivelul de marfă de prospeţimea a doua, se măsoară şi prin dimensiunea marilor fotbalişti de altădată. Inclusiv cu orgoliile pe care le poartă intacte lîngă anii care le împuţinează trupul. Pîrcălab poate exagerează cînd spune că dădea 30 de centrări pe repriză. Cred că dădea doar vreo 20-25.

Şi vorbim despre centrări adevărate, care îşi găseau destinatarul în poziţia de finalizare, care în cazul lui se numea Dumitrache. Mai mult ca sigur că şi Mulţescu exagerează atunci cînd spune că el făcea artă, iar Tudorel Stoica, ciobănie. Exagerează şi îl nedreptăţeşte pe Tudorel, dar în esenţă spune un lucru interesant, care poate părea crimă de lesmajestate în conştiinţa suporterului stelist de o anumită vîrstă.

Căpitanul legendar al Stelei din epoca Sevilla, Tudorel Stoica era un jucător aprig şi destoinic, dar nu era un creator de fotbal. Era un distribuitor de pase şi un foarte redutabil recuperator de baloane, dar nu un „regista”, cum spun italienii. Greu de spus dacă Mulţescu era un artist, dar în multe momente îşi propunea. Reuşitele din dubla cu Hamburg pledează pentru el.

Aşteptînd replica stelistă, care va fi în nota rivalităţii dure şi cavalereşti de odinioară, să privim încă o dată cu respect către oamenii care ne-au împins să iubim fotbalul. Măcar pe unii dintre noi. Să ascultăm amintirile cu balerine şi cu un Iordănescu incredibil de tînăr tăvălit prin noroi de Dinu, care nu suporta să fie  driblat.

Să luăm aminte la felul în care îşi tratau adversarii, la ambiţia pură care îi anima pe aceşti oameni. Ar fi nemaipomenit să nu o facem doar noi, ci şi jucătorii de azi, şi nu doar în declaraţii serbede, cu căştile de la iPod în urechi. Ne-am tehnologizat rimează în mod ciudat cu ne-am dezumanizat, nu găsiţi?