Fotbaliatori, căscaţi ochii!
Aţi observat că naţionala României la rugby nu seamănă deloc cu naţionala de fotbal?

Periculos de multă lume a început zilele astea să vorbească şi să scrie despre rugby. Ceea ce nu e rău deloc ca fenomen în sine. România participă la Cupa Mondială şi mulţi dintre noi (re)descoperă frumuseţea unui sport dur şi complicat în acelaşi timp. Există un public de rugby şi la noi. Bineînţeles, nu atît de numeros ca în Franţa sau ca în Marea Britanie.
Avem compatrioţi care merg constant la meciurile de rugby, din campionat sau internaţionale. Tot respectul, ei nu pot fi bănuiţi de snobism! Există însă şi „connaisseurs” de profesie, tipi care pretind că le ştiu pe toate.
Oameni care îţi ţin lecţii despre rafinamentul ascuns al unor discipline doar pentru că aşa dă bine în anumite cercuri vag elitiste şi nu pentru că s-ar da în vînt după cutare sau cutare sport al cărui public se recrutează din rudele practicanţilor şi din autoflagelatori. Pe ei, cei care ascultă doar jazz, mănîncă raw vegan şi se uită numai la Turneul celor 6 naţiuni, nu-i cred.
Din toate aceste motive, zic că ar fi bine să ne abţinem a exprima păreri tehnico-tactice despre meciul România-Franţa de la Londra.
Regulamentul suficient de stufos al jocului ori plenipotenţiaritatea arbitrului, care îl transformă pe omul cu fluierul într-un fel de entitate aproape nepămînteană, nu ne oferă prilejul să apreciem în deplină cunoştinţă de cauză dacă puteam mai mult în faţa rezervelor franceze, dacă am avut un eseu la Florin Vlaicu sau dacă Paulică Ion trebuia să primească galben, ceea ce la rugby înseamnă 10 minute de eliminare.
Putem observa altceva însă în inevitabilul vis a vis cu fotbalul. Naţionala României de rugby nu seamănă cu naţionala de fotbal a României. Sigur că nu seamănă, veţi spune, băieţii care aleargă după mingea ovală sînt mai solizi decît cei care se fac că aleargă după mingea rotundă.
Nu este doar asta. Atitudinea a diferit. România de pe Stadionul Olimpic din Londra nu a refuzat jocul. România de la rugby a ieşit în întîmpinarea adversarului cu curaj, nu s-a ascuns în tactici defensive ca România de la fotbal. Echipa antrenată de galezul Lynn Howells s-a opus, a atacat pieptiş, nu a încercat să speculeze.
Da, rugbyul nu îndeamnă la aşa ceva prin esenţa lui, dar nu vreau să îmi închipui cum ar arăta o echipă de rugby pregătită de Iordănescu sau de Piţurcă. România cealaltă, a fotbalului meschin, fricos şi urît pînă în străfunduri are ce învăţa. Fotbaliatorii noştri cei de toate zilele ar face bine să se mai uite şi pe la meciurile de la Cupa Mondială de Rugby. Asta în ipoteza că preţiosul timp le permite un asemenea excurs. Un prim pas ar fi să se întrebe de ce balonul la rugby nu este chiar un balon, ci un corp oval.