Generaţia nealtruistă

Puţini componenţi ai echipei de la Mondialul american au reuşit ca antrenori. Dar cîţi şi-au dorit cu adevărat să devină antrenori?

Ce poate fi mai frumos în fotbal decît ca Mircea Rădulescu să vorbească despre vocaţie? Mircea Rădulescu este fostul şef al şcolii de antrenori din România, de pe vremea cînd şcoala era un fel de fabrică pe porţile căreia ieşeau produse mai mult sau mai puţin finite, inscripţionate „made in Romania”.

Dar să nu fim răutăcioşi, pentru că pierdem ideea articolului-analiză al colegilor mei Andrei Crăiţoiu şi Remus Răureanu. Întrebarea lor era ce s-a ales profesional vorbind de componenţii Generaţiei de Aur. Cîţi şi cum au ajuns să lucreze în fotbal ca antrenori. Ca oameni predestinaţi să-şi desăvîrşească opera din teren de pe banca tehnică.

Dar erau eroii de pe Rose Bowl predestinaţi să devină şi mari antrenori după ce fuseseră mari jucători? Domnul Rădulescu ne spune ce bănuiam şi noi. Nu există o reţetă. Nimeni nu poate garanta că un fost mare fotbalist va fi şi geniul creator de pe bancă, personajul providenţial şi genial care va revoluţiona jocul. Cruyff, Beckenbauer sau, mai nou, Guardiola sînt excepţiile fericite de la regulă.

Pele, Eusebio, Maradona sau Paolo Rossi sînt confirmările dureroase. Vă închipuiţi cum ar fi arătat astăzi fotbalul dacă Pele şi Maradona ar fi reuşit să transmită ceva urmaşilor, doar ceva, din ce arătau pe teren?

Sinteza realizată de colegii mei nu arată măgulitor pentru Generaţia de Aur. Observaţi că nu pun între ghilimele celebra sintagmă, nici o scriu cu litere mici. Respectul pe care li-l datorăm nu trebuie totuşi să ne împiedice a vedea adevărul. Doar Dan Petrescu şi Dorinel Munteanu au avut performanţe ca antrenori, dar numai în România, unde au şi cîştigat titlul.

Tibi Selymeş a fost recent demis de la Petrolul, fiind mai degrabă victima unei conjuncturi proaste la club, decît a nepriceperii profesionale. Stelea, Mihali, Belodedici, Prodan, Lupescu, Răducioiu, Gică Popescu nu au lucrat deloc în branşă ori au lucrat sporadic. Dezamăgit de experienţa la Steaua, Ilie Dumitrescu a optat pentru cariera de analist TV.

Ca de obicei, Hagi constituie un capitol aparte. După experienţe nereuşite sau aproximative la echipe din Turcia şi la Steaua, plus ratarea barajului cu Slovenia la cîrma naţionalei, Gică şi-a dezvoltat propriul proiect. Şcoala de fotbal şi Viitorul sînt roadele fanteziilor şi investiţiilor lui. Nu pasiunea îi lipseşte fostului mare fotbalist. Nu interesul profesional. Nu determinarea.

Dar este înzestrat Hagi cu harul invocat de Mircea Rădulescu? Tăcere apăsătoare. O întrebare veche de cînd lumea, parcă. Încă nu ştim. Dar în cazul lui este o şansă să aflăm ceva. La cei mai mulţi dintre colegii lui de generaţie nu avem nici măcar asta.

De ce se întîmplă aşa, chiar să fie toţi nedăruiţi? Da, meseria de antrenor este grea şi ingrată. Şi pentru că nu depinzi numai de tine. Pentru că presupune un grad considerabil de altruism. Iar Generaţia de Aur a fost o generaţia performantă, dar nu a fost o generaţie altruistă.

Au fost nişte oameni care au funcţionat bine împreună, dar odată terminată treaba fiecare şi-a văzut de ale lui. Crescuseră într-un mediu care nu te stimula să fii generos, cultura voluntariatului fusese pervertită în obligaţia munci voluntare.

De aceea, reflexul i-a îndemnat să aleagă o viaţă mai tihnită. Fuseseră prima generaţie care jucase pe bani adevăraţi, transferîndu-se la echipe din străinătate. Egoismul lor nu este plăcut, dar are o rădăcină adîncă. La fel ca al nostru, cei care ni-i doream apostolii noii religii a fotbalului românesc.