Italia spune ceva

Flavia Pennetta şi Roberta Vinci au stricat petrecerea americanilor. Cum sportul nu este doar o petrecere, ele au şi transmis un mesaj

Marea poveste a Openului american ediţia 2015 nu va rămîne finala Djokovici-Federer. Finala giganţilor. Meciul celor mai buni, oamenii care şi-au măturat adversarii din semifinale, Cilici şi Wawrinka. Nu întotdeauna sportul este despre cei mai puternici, despre cei mai talentaţi. Povestea vine din Italia, de la două femei trecute de prima tinereţe sportivă. Flavia Pennetta şi Roberta Vinci, prima 33 de ani, a doua, 32. Două veterane ale circuitului, prima cu performanţe decente şi la simplu, a doua, mai ales o redutabilă jucătoare de dublu.

Ele au jucat finala de la Flushing Meadows. Pennetta a cîştigat în două seturi, primul la tiebreak, al doilea cu 6-2. Nu a fost un meci de poveste, apropo de poveşti. Dar mesajul fusese scris înainte de Roberta Vinci, care o învinsese pe Serena în semifinală după o aventură în imposibil. Foarte sec spus, victoria Robertei este probabil una dintre cele mai mari surprize ale sportului. O surpriză ale cărei dimensiiuni încă nu le pricepem. Un şoc. Un restart pentru o lume pe care o credeam îngropată în ierarhii pietrificate. O minune pe care nu o mai gîndeam posibilă într-un univers programat şi programatic. Acolo unde Patrick Mouratoglu, antrenorul Serenei, îţi explică prin cifre şi diagrame 3D de ce Serena va cîştiga. De ce nu are cum să piardă. I-aţi văzut faţa după victoria Robertei?

Roberta Vinci, micuţă, slabă, cumva emaciată, departe de ideea de Afrodită întrupată din spuma mării, exponentă a unui stil vetust, cu slaisuri de rever venite din alt timp. Temperînd elanul nervos al adversarei. Dar şi Roberta Vinci curajoasă, care a înfruntat publicul new-yorkez şi s-a dus spre victorie în ultimul game atacînd-o pe Serena, reuşind demivoleuri şi voleuri greu accesibile şi unor băieţi. Vă spuneam, o foarte bună jucătoare de dublu. Dar nu asta e ideea. Cîţi sau cîte nu ar fi jucat la alibi, cine nu ar fi aşteptat greşeala celuilalt?

Apoi finalul. Imaginea aceea care va persista, cu mîna care tremură şi acoperă faţa. Mîna slabă, aproape descărnată. Mîna unui om care munceşte. Mîna acoperă faţa, iar pe faţă nu curg lacrimi şiroaie, cum ar fi dat bine şi la Hollywood, şi la Bollywood. Chin şi fericire. Mulţumire şi oboseală nesfîrşită. La final, cuvintele. Descoperi un om care spune ce simte, în vorbe care prind viaţă. Nu un robot care recită o poezie, funcţie de eveniment.

Pennettei i-a revenit misiunea de a transmite ultimul mesaj. A cîştigat finala şi, printre aplauze,  a anunţat că se retrage. Din tenis, nu din viaţă. Pe culme, acolo unde a ajuns greu, nesperat şi foarte tîrziu, Flavia ne-a spus că îi ajunge. Cîte avantaje, cîte oportunităţi nu ar fi văzut alta într-o asemenea situaţie! Sponsori, reclame, o carieră care mai putea continua la un nivel civilizat. Dar ea, ca şi Marion Bartoli acum doi ani la Wimbledon, şi-a făcut cel mai mare cadou. După o victorie imposibilă, o retragere în plină glorie. Sună banal, nu-i aşa? Dar cîţi au puterea să procedeze aşa? Cîţi nu îşi prelungesc cariera din teamă că viaţa de dincolo de teren este o viaţă căreia nu ştiu să-i facă faţă?

Pennetta şi Roberta Vinci, exponentele perfecte ale şcolii italieneşti de arte şi meserii. Triumful meşteşugului, al revoltei împotriva evidenţei. Serena are ce învăţa de la ele, numai să vrea. Şi nu trebuie să se retragă, chiar dacă este de aceeaşi vîrstă cu Flavia.