Suporterii

Avem un public care se pricepe la fotbal, ce facem cu el? Îl certăm!

Acum la rece, acum că impresiile s-au decantat – care impresii? şi ce să se decanteze? – ar trebui să urmeze o analiză aplicată pe meciurile cu Ungaria şi cu Grecia. Din partea celor care conduc echipa naţională a României şi a noastră, a celor care sîntem reprezentaţi de echipa naţională a României.

Las în seama specialiştilor partea profundă, de analiză tehnico-tactică, fiindcă am observat că se pricep ca nimeni alţii să primenească statistici şi să vopsească evoluţii individuale modeste.

După foarte mult timp, am văzut meciul nu de la masa presei, cu laptopul în priză şi cu ochii ca radarele, ci din tribună. Ca simplu spectator, eliberat de apăsarea cronicii care trebuie să fie trimisă în redacţie înainte ca arbitrul să fluiere finalul partidei.

Spectator printre spectatori, unul dintre cei 37.000 de oameni care au venit la meci pentru a-şi susţine echipa naţională. Reprezentativa, cum se spune tot mai rar şi nu întîmplător, fiindcă noţiunea a fost golită de sensul ei intim. Acela de entitate aleasă în mod natural să ne reprezinte pe toţi în materie de fotbal. Eventual să ne oblige să fim mai buni, mai ambiţioşi, mai orgolioşi.

Şi este exact invers. Mi s-a părut că echipa aceasta condusă de pe bancă de un Iordănescu tot mai bigot şi mai povîrnit de trecerea timpului nu părea să îi reprezinte deloc pe cei care aşteptau fotbal în tribună. Nici în faţa mea, nici în spate, nici la stînga, nici la dreapta. Cocoţaţi la masa presei, acolo de unde vezi meciurile foarte bine dacă dispui de un binoclu, gîndeam că nu-i exclus ca noi, ziariştii, să fim într-adevăr cam ai naibii şi că de fapt lumea care vine pe stadion ca să strige „Hai România” este dintr-un aluat mai maleabil. Că suporterii, cetăţeni care nu scriu cronici şi nu participă la emisiuni fotbalistice televizate, sînt mulţumiţi şi cu puţin, că ating Nirvana atunci cînd naţionala mai împuşcă un punct cu echipe cărora ar trebui să le ia nu 3, nu 6, ci 12 puncte dacă ar fi posibil.

Dincolo de disconfortul jocului lipsit de substanţă al tricolorilor, am trăit acolo în tribuna-tribună confortul întîlnirii cu nişte oameni ataşaţi ideii de echipă naţională, dar nu cu creierul spălat. Exigenţi, nu cîrcotaşi. Realişti, animaţi de speranţă, apoi din ce în ce mai dezamăgiţi. Suporteri de toate vîrstele, guvernaţi de un spirit al umorului care domneşte dintotdeauna în peluzele stadioanelor.

Evoluţia de nota 4 a lui Maxim, mediocritatea lustruită a lui Keşeru, caraghioslîcul unei foarfeci inutile a lui Torje, superficialitatea lui Sînmărtean, limitele fizice şi tehnice ale lui Budescu. Toate s-au văzut şi au fost înţeles de oamenii din tribună. Care, apropo, nu au fluierat din minutul 10 al partidei aşa cum prevestea Torje. Dar care plătesc un bilet şi au şi dreptul să fluiere, dragă Gabi, dacă voi nu jucaţi nimic!

Probabil că ne vom califica tîrîş, grăpiş la Euro 2016. Dar cei 37.000 de suporteri de pe Arena Naţională nu se mai mulţumesc demult cu mărgele de sticlă.

Ei vor fotbal, pur şi simplu. Îşi doresc o echipă serioasă, care îşi respectă meseria şi care nu a uitat că scopul acestei activităţi este să îţi învingi adversarul, nu să-l ocoleşti. A, şi se mai întrebau oameniii aceia ce facem dacă ajungem în Franţa? Le răspund eu. Mergem să jucăm la 0-0. Allez!