Să vezi Napoli, apoi să joci!

Transferul lui Chiricheş pe San Paolo nu este o tranzacţie în contul echipei naţionale a României. Dar o poate ajuta

„E fatta per Chiricheş”, a exclamat Alfredo Pedulla, ziaristul italian care a semnalat în premieră interesul lui Napoli pentru Chiricheş. Bănuiesc că ştiţi, chiar dacă limba lui Dante şi a lui Pirlo seamănă destul de bine cu româna noastră atît de greu încercată de toate categoriile socio-profesionale. „E fatta per Chiricheş” nu înseamnă „ea e fata pentru Chiricheş”, ci „gata, s-a făcut”. Transferul lui Chiricheş la Napoli nu mai este o chestiune de anchetă jurnalistică, ci un fapt concret. Date, bani. Contract pe 4 ani, 1,5 milioane de euro salariu pe sezon, 6 milioane către clubul-mamă Tottenham. Şi puţină linişte pentru echipa naţională.

Să nu ne amăgim! Vlad Chiricheş nu a plecat de la Tottenham şi nu a semnat cu Napoli în contul echipei naţionale a României. Nu pentru a mai alunga din grijile selecţionerului Iordănescu, nu pentru suporterii tricolorilor, îngrijoraţi şi ei că băieţii noştri sînt care fără club, care pe cracă la echipele unde sînt legitimaţi. Chiricheş s-a despărţit de Tottenham pentru că Tottenham nu îl mai dorea şi nu îl mai dorea fiindcă românul nu a fost fundaşul pe care îl aşteptau ei cînd l-au transferat de la Steaua. Iar Chiricheş a semnat un contract solid cu o echipă de tradiţie din Peninsulă nu cu gîndul la binele reprezentativei, ci la mai binele personal. Că este şi o rezolvare profesională în această tranzacţie, cu atît mai frumos.

Sună cinic? Posibil, dar trebuie să înţelegem anumite lucruri chiar dacă sună altfel decît în poveştile cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosînzene. Mai ales că avem profesori destoinici care să ne desluşească tainele vieţii reale. Bunăoară Raţ, pus pe linie moartă la PAOK în urma schimbării antrenorului. Fostul elev al lui Lucescu a intrat zilele trecute în direct prin telefon la „Fotbal Club”, de la DigiSport şi ne-a explicat că este foarte relaxat. „Mai am doi ani de contract, deci nu eu am o problemă”. Am încercat să îi explicăm că există totuşi o problemă, că nejucînd va fi încă un minus în evlavioasa matematică a lui nea Puiu pentru calificarea la Euro 2016. Realist, Răzvan Raţ a admis că îl interesează şi cariera la naţională, dar că binele personal primează. Vorbim despre unul dintre veteranii în exerciţiu ai echipei României şi vorbeam cu un om serios, care şi-a respectat meseria de fotbalist.

Să ne întoarcem însă la Chiricheş. De ce nu s-a acomodat în Premier League este deja o discuţie depăşită. Sau poate că nu. Poate că înţelegînd de ce nu a prins rădăcini acolo, pe White Hart Lane, Vlad va fi om de bază pe San Paolo. La aproape 26 de ani şi după două sezoane în cel mai scump campionat din lume, Chiricheş este un fundaş matur şi un om cu o experienţă de viaţă suficientă pentru o integrare în Il Calcio. Chit că rigorile postului de fundaş central au născut o religie în patria lui Baresi şi Costacurta. Presa italiană îl pune pe Chiricheş în matricea de jucător a lui Raul Albiol, colegul şi concurentul pe post de la Napoli. De aceea, aceeaşi presă îl vede, măcar pentru începutul  sezonului, drept rezerva spaniolului. Suporterii lui Napoli, faimoşii, năbădăioşii şi detestabilii fani napoletani, habar nu au cine este Chiricheş, după cum cu nişte ani în urmă nu ştiau cine era Hamsik.

La adăpostul unui contract excepţional în vremurile pe care le trăim, Chiricheş are de luptat cu necunoscutul şi cu prejudecăţile. Dar Chiricheş mai are de luptat şi cu obsesia fotbalistului român transferat afară că „ăla are ceva cu el”. „Ăla”, adică antrenorul. Nu ştiu ce fel de tehnician este acest Maurizio Sarri, noul antrenor al lui Higuain şi Chiricheş. Important este ca Vlad să îi arate ce fel de jucător este el, iar pentru Sarri nu va mai conta că noul lui elev este român, kirghiz sau uzbec. Dacă va juca în interes pur personal la Napoli, Chiricheş va fi şi un bun pentru echipa naţională. Să acceptăm că asta este suprema formă de patriotism pe care o putem pretinde de la fotbaliştii noştri. Probabil că şi de la noi înşine. Să ne facem treaba onest şi eventual cu pasiune în contul patriotismului care pentru cei mai mulţi ţine cît se intonează imnul. E greu?