De ce au pierdut Tecău şi Mergea

Credeam că avem o mare echipă la dublu. De fapt, avem doi foarte valoroşi jucători de dublu. Şi o prietenie pierdută

Horia Tecău şi Florin Mergea au pierdut în faţa dublului slovac Igor Zelenay-Andrej Martin şi din acel moment şansele României de a cîştiga meciul de accedere în barajul pentru Grupa Mondială a Cupei Davis erau mai subţiri decît un fir uzat din racordajul unei rachete. Aceasta nu mai este o ştire, partida s-a consumat acum cîteva zile. Nu este o ştire, poate fi însă un moment de meditaţie. Al întrebărilor, poate şi al răspunsurilor. Cum a fost posibil? Cum s-a întîmplat ca un dublu format dintr-un cîştigător la zi al Wimbledonului (la dublu) şi un semifinalist al aceluiaşi turneu de Grand Slam să fie învins cu 3-0 la seturi de un tandem slovac alcătuit din doi jucători despre care nu auziserăm şi nu vom mai auzi niciodată?

Nu-i exclus ca Ion Ţiriac să aibă dreptate cînd spune „Cupa Davis se joacă la tenis cu jucători de tenis, dar nu are nimic în comun cu tenisul”. Sau are dreptate măcar parţial fostul triplu finalist al singurei competiţii interţări din tenisul mondial. Are puţine în comun Cupa Davis cu tenisul din circuitul profesionist, acela care angrenează jucătorii în turnee pe bani mulţi şi puncte multe, care înseamnă de fapt tot bani. Cupa Davis este o întrecere în care spiritul de echipă şi dăruirea pentru culorile ţării pot anula clasamente la zi şi inversa ierarhii pentru care oamenii aceştia care joacă tenis şi la temperaturi de peste 40 de grade au muncit ani şi ani. A fost foarte cald la Mamaia, dar noi am avut frisoane de frig văzînd ce se întîmplă.

Nu îi bănuiesc pe Horia Tecău şi pe Florin Mergea de neimplicare în participarea lor pentru echipa de Cupa Davis a României. Îmi închipui însă că au fost mai obosiţi decît şi-ar fi dorit după două săptămîni grele şi rodnice la Londra. Oboseala fizică şi inevitabila relaxare mentală, iată combinaţia letală nu pentru adversar, ci pentru tine. Au fost destule greşeli individuale şi o serie de erori colective în evoluţia lui Horia şi a lui Florin. Nu simt deloc nevoia să-mi antologhez aici teoria – nu ştiu cît de doctă – dezvoltată în articolul recent „Dubliştii noştri”, fie şi din simplul motiv că şi autoplagiatul tot o formă de plagiat rămîne. Dar este clar că Horia şi Florin nu au arătat ca o echipă în sensul cel mai intim al termenului. Aşa cum arată Horia cînd se află lîngă Rojer sau Florin cu Bopanna.
De ce s-a petrecut aşa? Iată o întrebare al cărei răspuns trebuie căutat nu doar în declaraţii oficiale, ci şi în trecutul celor doi jucători ai noştri. Sînt amănunte sensibile, despre care lumea, mai ales lumea din sistem, se fereşte să vorbească. Sau o face în şoaptă. Nu este totuşi un secret de stat răceala care s-a instalat între cei doi imediat după vîrsta junioratului. Mergea visa la o mare carieră la simplu pe baza rezultatelor formidabile pe care le obţinuse pînă atunci, iar Horia, dublist de meserie, posibil şi de vocaţie, începuse să fie tratat cu superioritate de prietenul său. Ratările lui Mergea la simplu şi succesele lui Horia la dublu au inversat la un moment dat raportul de forţe şi au continuat să alimenteze ranchiuna. Starea de armistiţiu de acum nu este sinonimă cu prietenia pierdută în fierbinţeala adolescenţei.

La altă scară şi în alt timp, am retrăit sindromul Năstase-Ţiriac, cîştigători la dublu la Roland Garros, dar învinşi în finala de Cupa Davis de la Bucureşti în ’72 de un dublu american, Stan Smith-Erik van Dillen, redutabil, dar mult mai slab cotat şi neacomodat nici pe departe cu zgura. Năstase era la ora acelei istorice finale pe punctul să devină numărul unu mondial, Ţiriac era un fel de Tecău al acelor vremuri. Şi un jucător de simplu redutabil, numărul 8 în lume în 1968. Dar Năstase şi Ţiriac erau certaţi la ora meciului. De ce, nu se ştie nici azi. Dar un fapt consemnat de presa (internaţională) a acelor zile. Era o rîcă instalată cu mult timp înainte, aşa că Nasty şi Ţiri stăteau efectiv unul cu fundul la altul, cei de o anumită vîrstă pot să confirme că nu exagerez. Rezultatul s-a văzut. Peste ani rănile s-au vindecat şi nimeni nu mai vrea să vorbească despre blestemata aia de finală.

Jocul de dublu este totuşi tenis. Dar jocul de dublu este despre camaraderie, în cazurile ideale este chiar o poveste despre prietenie. Aici trebuie să căutăm explicaţii.