Dubliştii noştri

Horia Tecău şi Florin Mergea se bat pentru un loc în finala de la Wimbledon. Şi ne aduc aminte o poveste de demult, dar adevărată

Înainte de o analiză rece împănată subtil cu o relatare emoţională a viitoarei semifinale de dublu de la Wimbledon, dintre Horia Tecău şi Jean-Julien Rojer, de o parte a fileului, şi Florin Mergea cu Rohan Bopanna, de cealaltă, o scurtă punere în temă. Specialiştii şi cei care le ştiu pe toate în toate sporturile şi în toate domeniile vor strîmba din nas, «ne laşi cu lecţiile astea?», dar mai scriem şi pentru amatori. Amatori de frumos.

Lumea îi priveşte ca pe nişte ciudaţi. Lumea care priveşte tenis, ceilalţi ignoră că există şi meseria asta. Dublist. Jucător de tenis la dublu. „Ciudaţii” sînt la bază tot jucători de tenis, oameni care dintr-un motiv sau altul nu au putut dezvolta o carieră la simplu. Poate la origine a fost un anumit deficit de calităţi specifice. Sau accidentări timpurii. Ori neadaptarea la trecerea de la vîrsta junioratului la seniorat.

Mai ştii, drame sentimentale, de ce nu tendinţe de îngrăşare materializate în surplus de greutate. Şi cîte şi mai cîte. Important este că oamenii ăştia au ştiut la un moment dat că drumul lor în tenis are sens în turneele de dublu. Mai modest plătite, dar plătite cu bani  buni. Mai puţin vizionate, dar nu invizibile. Şi-au asumat condiţia şi s-au pus pe treabă.

Jocul de dublu este tot tenis în esenţă, dar vorbim despre altă meserie. Spirit de echipă. Coordonare cu partenerul, scheme de joc, reflexe, voleu şi smash exersate pînă la nivelul de automatism (poate şi virtuozitate?), minte limpede, judecată rapidă, mult mai rapidă decît la simplu. Mai puţin efort fizic şi mai multă concentrare, mai multă imaginaţie pe unitatea de timp.

Dacă nu v-am convins de farmecul jocului de dublu la tenis, probabil că nu  trebuie să fac un efort special spre a vă îndemna să urmăriţi semifinala dintre Horia Tecău împotriva lui Florin Mergea. Vor fi „împotrivă”, ei cei care străluceau împreună la juniori, pe cînd cîştigau Grand Slam-uri. Horia a rămas fidel dublului în toţi cei 12-13 ani care au trecut de atunci, Florin, care cîştigase titlul speranţelor chiar la Wimbledon, a încercat să atingă piscul de unul singur.

Nu ştiu de ce nu a reuşit. Posibil ca nici el să dețină explicația. Nu mai contează acum. S-a regăsit după o absenţă care mirosea a retragere anonimă şi împreună cu indianul Rohan Bopanna alcătuieşte un tandem extrem de viu şi de periculos. În anumite momente l-aş vrea însă mai puţin inflamat pe fostul nostru copil minune, sudalmele printre dinţi, dar cu fața la camerele TV strică imaginea de ansamblu. Care este tonică. Citeşti în el fostul jucător de simplu.

Raliurile de forehand şi backhand sînt duse mai consistent decît ale partenerului. Are o fluiditate a loviturii proprie celui care a luptat singur pe jumătatea lui de teren. Poate că Florin nu este la fel de iute/oportunist la fileu, dar iroseşte mai puţine din rarele ocazii ivite. Iar Bob şi Mike Bryan nu prea sînt genul de jucători culanţi. Martori şi victime ai acestei întreprinderi româno-indiene, chiar ei, celebrii fraţi Bryan, eliminaţi de „ai noştri” în 4 seturi foarte spectaculoase.

Dincolo, Tecău şi Rojer formează un tandem cu ceva mai multă vechime şi cu alt stil. Mai parcimonios cu spectacolul, mai geometric, dar mai eficient. Tecău are la activ finale de Grand Slam (pe cînd îl avea ca partener pe Robert Lindstedt), deci experienţă suplimentară. Tecău şi Rojer nu  sînt la fel de spumoși în exprimare, dar au un randament superior, hrănit din complementaritate. De fapt, asta este esenţa jocului de dublu, să pui laolaltă calităţi şi defecte şi să aduni cu folos. Dublul mai este şi dovada foarte simpatică a globalizării.

Un constănţean alături de un tip născut în Antilele Olandeze îşi dispută locul în finala de la Wimbledon cu un oltean din Craiova şi un indian cu mamă casnică şi al cărui tată lucra pe o plantaţie de cafea. Este o poveste pe care dacă am fi ticluit-o noi, nu competiţia, nu ei, muncind pe rupte, nu ne-ar fi crezut nimeni. Este ocazia să ne bucurăm privind 4 „ciudaţi” şi să ne amintim, cei mai bătrîni dintre noi, cum alţi „ciudaţi” cucereau, împreună pe atunci, Roland Garros-ul. Unul colindă acum pe aleile de la All England Club costumat în general, celălalt interpretează rolul miliardarului îmbufnat şi hirsut. C-așa-i  în tenis!