Lucescu în încercuirea de pe Don

Antrenorul român continuă la Şahtior dintr-un motiv aproape de neînţeles pentru cei mai mulţi dintre noi

Împlineşte 70 de ani peste o lună şi se ţine bine. Îşi poartă vîrsta cu o revoltă atent strunită şi cu o eleganţă deprinsă cu sîrg, zi după zi, într-o construcţie metodică. La fel ca şi meseria. Mircea Lucescu apare după Mircea Badea atunci cînd dai o căutare pe Google, dar amîndoi sînt în urma lui Mircea Eliade, ceea ce zdruncină multe dintre convingerile noastre foarte solide despre superficialitatea lumii în care trăim.

Vorbim totuşi despre Mircea Lucescu şi nu despre autorul Istoriei Religiilor. Nu neapărat pentru că antrenorul lui Şahtior este un personaj mai actual sau mai popular decît Eliade, deşi se poate spune şi asta. Popular în sens de prizat, nu de simpatizat. Şi vorbim despre Lucescu nu din cauză că atunci cînd nu se întîmplă nimic, vezi perioada de vacanţă fotbalistică, îl scoţi pe el din mînecă, jolly jokerul care îţi rezolvă lipsa de inspiraţie şi de subiecte „tari”.

Visul de senectute al lui Mircea Lucescu este să mai apuce ziua cînd va juca un meci pe Donbas Arena cu echipa lui, Şahtior. Ca să n-o mai dăm după cireşul vorbelor meşteşugite, acesta ar fi subiectul enunţat al articolului de faţă. Sigur că visul antrenorului român nu depinde doar de el, ci de o serie de factori geopolitici. De blînda UE şi de arţăgoasa Maică Rusie.

De Vladimir Putin şi de Angela Merkel, de separatiştii din Doneţk şi de unioniştii de la Kiev. Probabil că şi gospodin Ahmetov are aici un cuvînt de spus. Asta apropo de banii pe care i-a plătit miliardarul ucrainean ca să-l ţină pe nea Mircea atîţia şi atîţia ani în aurita încercuire de pe Don. Apropo. După ce ai scris numele întreg, „Mircea Lucescu”, motorul de căutare Google îţi oferă ca primă variantă „Mircea Lucescu salary”. Tare, mai ales dacă eşti la curent cu jocul de domniţă neprihănită pe care-l interpretează eroul nostru atunci cînd vine vorba despre aspectele materiale ale vieţii!

De ce se încăpăţînează Mircea Lucescu să rămînă la Şahtior, de ce visează la încă un meci pe Donbas Arena, loc mitic, paradis pierdut în zgomotul de Kalaşnikoave al unui război civil? Nu pe Wembley, nu pe Old Trafford, Teatrul Viselor, nu pe Maracana. Pe Donbas Arena! Probabil dintr-un simţ al onoarei, foarte posibil şi al recunoştinţei. Sună pretenţios, dar nu tot ce sună pretenţios este şi neadevărat.

Mircea Lucescu are obsesia arbitrajelor ostile şi a persecuţiei permanente a celor mici de către cei mari. Mircea Lucescu mai practică şi obsesia perfecţionării în profesie a deprinderii limbilor străine şi a noilor sisteme de joc, alte limbi străine pentru mulţi dintre noi. Printre atîtea obsesii, care ni-l fac antipatic, obositor şi repetitiv, Mircea Lucescu are şi obsesia corectitudinii, a cavalerismului. A spus-o chiar el, nu vrea să pară că dă bir cu fugiţii. Deşi în cazul de faţă birul era plătit chiar de turci.

E complicat de spus dacă Şahtiorul, Ahmetov şi Ucraina merită gestul acesta de fidelitate. Lucescu şi-a cîştigat trofeele şi banii muncind acolo. Şi nu oricum. Poate că la mijloc este vorba şi de o formă de comoditate a lui, ascunsă după nişte principii nobile. Poate este şi teama de nou.

Noul acela care ne cam sperie pe toţi. Poate ar fi interesant ca o vreme să nu-l mai judecăm-evaluăm-cîntărim-persiflăm-buşim pe Mircea Lucescu şi să încercăm să-l privim ca pe un om pur şi simplu ambiţios, care a pornit de jos, de foarte jos şi a reuşit în viaţă. Dar acesta esta deja un exerciţiu extrem.