Ordinul Sagradelor Pase Repetate

Finala de la Berlin a consacrat-o regină a Europei tot pe Barcelona. Este o domnie lungă, prea lungă. Şi care vorbeşte despre criza fotbalului

Se schimbă lumea, se schimbă epitetele. Aţi observat că, mai nou, marile finale sînt eroice? Tensionate. Şi aprig disputate. Nu mai sînt nici epice, nici de poveste. Că despre frumuseţe, ce să mai vorbim?

Frumuseţea e funia din casa spînzuratului de tactică. V-aţi prins că vorbim despre pomul lăudat de la Berlin, finala UEFA Champions League. Corolarul celei mai importante competiţii a Bătrînului Continent, unde în afara întrebării „Ce minuni mai fac Messi, Neymar şi Suarez?”, trebuia să ne convingem prin calitatea fotbalului etalat că drumul european este cel vrednic de urmat de sportul-rege.

Un rege cam decrepit şi cam fricos, dragilor, nu vi se pare?

Barcelona a cîştigat natural, fiindcă a fost echipa mai bună, asta se simţea de la primele pase. Na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie, na-ţi-o ţie, dă-i-o lui Iniesta – posesie, temporizare, tiki-taka post-Guardiola, ziceţi-i cum vreţi, dar dacă ăsta este fotbalul la care ar trebui să ne închinăm şi pe care e obligatoriu să-l glorificăm prin analize docte, atunci nu, e timpul să devenim atei, liber cugetători, liber schimbişti, orice, dar nu credincioşi al Ordinului Sagradei Familii a Paselor Repetate.

Juve a fost Bătrîna Doamnă prudentă. Să nu plece cu sacul plin din capitala Germaniei. Bine organizată, cu fotbalişti conştiincioşi, campioana Italiei a aşteptat prea mult ca lumina să vină de la Pirlo şi inspiraţia de la Pogba. Din păcate, Pirlo a îmbătrînit, dureros, definitiv, iar Pogba joacă după cum îi este şi moţul din creştetul capului. Cu cît prestaţiile francezului sînt însă mai banale, cu atît preţul lui creşte.

Pogba nu are nici pasă, nici limpezime în joc, nici execuţii de atacant, nici ambiţie peste măsură, cu toate astea marile cluburi se bat pe el, suma a urcat spre suta de milioane de euro, în timp ce noi ne uităm la el şi ne punem ca proştii sute de milioane de întrebări despre absurdul în care a ajuns fotbalul şi cum e posibil ca băieţii ăştia cu freze şi raboteze în cap să ouă cîte o mărgică din ghips despre care ni se spune că ar fi ditamai diamantul.

Poate sînt eu cîrcotaş şi nu am sesizat inefabilul acestei finale dintre Barcelona şi Juventus. Chiar îi provoc pe cei care rezistă să citească articolul pînă la capăt fără să dea cu ziarul-PC-ul-laptopul-tableta de pereţi să îmi dezvăluie frumuseţea ascunsă a acestui meci.

Emoţia, imprevizibilul care ar fi pîndit la fiecare preluare. Poate nedescoperite de mine toate minunăţiile astea, dar existente în fibra sprinterului Suarez şi în tehnica filigranată a lui Iniesta. De ce nu, în meşteşugul lui Marchisio? Totuşi. O finală de Champions League care a trăit 60 de minute din golul lui Rakitici, dar a fost lipsită de Messi cu Messi pe teren nu este cea mai ofertantă alegere. Şi sigur că este riscant, neprofesionist şi cumva sinucigaş să spui că fotbalul este într-un mare impas. Desigur, lăfăindu-se pe un munte de bani, cu plebea la poale.