E voie să o aplaudăm pe Andreea?

S-a vorbit destul de puţin despre calificarea Andreei Mitu în "optimi" la Roland Garros. Să nu o supărăm cumva pe Simona Halep?

M-a sunat Radu Cosaşu sîmbătă pe la ora două a după-amiezii. Bănuiam de ce, fiindcă trecuseră doar vreo cîteva minute de la victoria Andreei Mitu în faţa Francescăi Schiavone. Vorbiserăm cu o zi mai devreme despre aventura jucătoarei noastre la Roland Garros, îi mărturisisem că îmi place şi că o văd trecînd de italianca laureată la Paris în 2010. Jocul Andreei, prezenţa ferm-elegantă în teren, gesturile reţinute şi vorbele cu miez de dincolo de teren, toate compuneau senzaţia că ne aflăm în faţa unei campioane în plin proces de construcţie. Inevitabil, discuţia mersese şi către o comparaţie cu Simona Halep. O campioană confirmată, dar într-un impas greu de explicat doar prin clişee verbale ale căror prizonieră pare să fi căzut tocmai Simona.

Telefonul domnului Cosaşu avea legătură într-adevăr cu victoria de-abia consumată în lacrimi graţios strunite de Andreea. M-a felicitat pentru intuiţie, am jucat destul de inabil rolul modestului, apoi am început să analizăm la cald de ce ne place şi ce ne place la Andreea. Nu ne-am ferit să introducem în text calităţile şi aspectul fizic al recent calificatei în „optimi” la Roland Garros, cu riscul explicit de a fi taxaţi drept sexisişti. „Are o lovitură de dreapta formidabilă”, a observat scriitorul cu mai multe ore de vizionare la activ a meciurilor de tenis decît toţi comentatorii Eurosportului la un loc. La prima vedere, afirmaţia asta cu lovitura de dreapta poate fi o banalitate, dar să ai deja o execuţie marcă proprie, prin care te individualizezi după doar un prim tur jucat la Wimbledon anul trecut şi trei victorii acum la Openul francez, asta este deja o performanţă.

Băgaţi de seamă că discuţia noastră de chibiţi greu încercaţi în ale sportului cu mingi mai mult sau mai puţin rotunde nu mergea pe locuri comune de genul „ce joc de picioare” ori „ce ambiţie, ce determinare”. Ori ce dorinţă de victorie zace în ea. Întîmplarea frumoasă a făcut ca peste cîteva ore doar să stau de vorbă despre performanţă cu un prieten care a făcut mare performanţă ca informatician undeva în Silicon Valley. Reîntors în ţară, omul şi-a spus că viaţa are un sens dincolo de banii şi gloria pe care le-ai cîştigat prin efortul minţii tale. Aşa că antrenează pro bono un lot de micuţi olimpici pentru olimpiadele de informatică. Mi-a povestit prietenul că îi pregăteşte să cîştige premii încercînd să-i facă să priceapă că mai important este cum îşi vor folosi cunoştinţele acumulate decît o olimpiadă cîştigată cu aplauze. Să se bucure de premii, ca orice copil de o jucărie, dar să înţeleagă că marea victorie este succesul în profesie. Iar pentru a ajunge acolo este capital să ai profesori buni, a mai adăugat informaticianul-antrenor.

Nu ştiu dacă Andreea Mitu va trece şi de belgianca Van Uytvanck. Sper să se bucure de meciul pe care îl va juca la Roland Garros, să rămînă la fel de graţioasă, să progreseze natural şi să aibă parte de nişte profesori buni. Şi să vrea să îi asculte. Aici intervine din nou comparaţia cu Simona Halep. Şi este o comparaţie care nu o avantajează deloc pe cea care nu a evoluat la Fed Cup pentru România pentru a-şi pregăti mai bine turneul de la Paris. Apropo. Andreea a jucat la Fed Cup, a bătut-o pe Bouchard, a învins diferenţa de fus orar, dar nu s-a luptat, în schimb, pentru Porsche-ul de la Stuttgart. Comparaţii. Olimpiade. Profesii.