Singuri, alături de Simona

Am pierdut semifinala de la Stuttgart. Nu aţi simţit că am pierdut-o împreună?

Înainte să ne transformăm în exegeţi ai operei sportive a Simonei Halep şi în contabili nemiloşi ai cîştigurilor ei, cîteva observaţii legate strict de tenisul practicat de a doua jucătoare a lumii. Prima ar fi că în acest moment a doua jucătoare din ierarhia WTA este şi a doua jucătoare a lumii pur şi simplu. Pe valoare. Nu a fost aşa mereu şi nu doar în cazul Simonei. Clasamentul mondial a găzduit lideri care nu au triumfat în nici un Grand Slam, iar pe locurile fruntaşe s-au perindat şi fete ale căror unice merite erau voinţa şi constanţa. Exemplele sînt de notorietate, însăşi Caroline Wozniacki aflîndu-se pe listă.

După Serena Williams, a cărei supremaţie se va prelungi atît timp cît americanca va găsi armonie între vîrstă şi plăcerea de a cîştiga, vine incontestabil românca Halep. Prima dată cînd a ajuns acolo, Simona muncise enorm, dar profita şi de o conjunctură favorabilă. Aceea a degringoladei din jur, altoită pe avîntul nou venitei. Puţini au crezut că va rezista acolo, sus. Nu mă număr printre cei puţini.

Halep ediţie 2015 este o jucătoare mai bine definită. Nu completă pur şi simplu, dar mai echilibrată la nivelul exprimării tehnice. Deplasarea în teren, reverul în lungul liniei şi rezistenţa la raliuri rămîn punctele ei forte. Peste toate, o putere de concentrare şi o voinţă (a se citi ambiţie nativă!) duse dincolo de limitele obişnuite. Şi-a îmbunătăţit lovitura de dreapta, se vede că a lucrat la voleu şi la „scurte”. Ultimele două, capitole de fineţe, care pot infuenţa decisiv mersul unui meci aflat sub semnul echilibrului.

De ce a pierdut totuşi Simona semifinala de la Stuttgart în faţa Carolinei Wozniacki? O dată, pentru că a întîlnit o adversară din aceeaşi familie. A zidurilor mişcătoare. A celor în faţa cărora trebuie să munceşti de trei ori mai mult pentru a cîştiga un punct. O serie considerabilă dintre greşelile statistic neforţate ale Simonei au provenit tocmai din necesitatea de a juca la limită mingi pe care Wozniacki le trimitea obsedant înapoi, peste fileu şi în teren. Nu oriunde şi nu oricum în teren. De aici senzaţia de frustrare, iar pe finalul partidei, de oboseală. O stare de sfîrşeală fizică şi mentală peste aceea a adversarei care alerga mai mult! Este încă un paradox al tenisului, activitate de o complexitate aproape mistică fie măcar şi prin faptul că nu există limită de timp şi de scor care să îţi interzică revenirea.

Jucătoare de talie mică spre mijlocie, Simona Halep nu va putea beneficia niciodată de un serviciu comparabil cu al Serenei sau, să zicem, al Makarovei. Marea problemă rămîne serviciul al doilea, o pîine albă pentru orice oponentă redutabilă la retur. De îmbunătăţit, ca tehnică şi sincronizare a execuţiei, ar mai fi voleul drive. Care, pentru a-şi atinge scopul, adică să fie o lovitură decisivă, trebuie executat pe contre pied, nu în racheta adversarei.

Am lăsat mai la urmă colaborarea Simonei cu antrenorul, indiferent de numele lui. Aici ar mai fi de lucrat. Serios. Am invidiat sfaturile lui Piotr Wozniacki, arhetip al celebrului instalator polonez, către fiica lui, Caroline. Simona este o fire voluntară, are un psihic de campioană. Dar trebuie să accepte că a primi sau a cere un sfat nu înseamnă că îţi recunoşti slăbiciunile. A înţelege că nu totul depinde de tine este un semn de forţă. Simona nu are decît planul A. Un bun antrenor îţi poate oferi alternativa planului B.

La urmă de tot, regretul de suporter că Simona nu a ajuns în finală. Bucuria, decepţia, speranţa, dezamăgirea, la sfîrşit oboseala şi durerile de cap pe care le-am simţit noi, cei din faţa televizorului, înseamnă daruri pe care de mult, de prea mult timp, nu ni le-a mai făcut un sportiv român. Nu vi se pare că un meci al Simonei nu este genul acela de divertisment ieftin care se cere udat cu o bere, două alături de prieteni, ci mai degrabă un ritual solitar al suferinţei şi al triumfului?