Bunul cetăţean Dinu Pescariu, bastonul alb al Justiţiei oarbe

Auzim tot mai des că oameni care au încălcat legea au colaborat cu organele de anchetă, iar asta îi scoate basma curată. Fostul tenismen Pescariu este un bun exemplu de caz. Şi prilejul să ne întrebăm cum faci dreptate mai […]

Auzim tot mai des că oameni care au încălcat legea au colaborat cu organele de anchetă, iar asta îi scoate basma curată. Fostul tenismen Pescariu este un bun exemplu de caz. Şi prilejul să ne întrebăm cum faci dreptate mai mare încurajînd o nedreptate mai mică? Şi cine decide asta, care e mai mare şi care mai mică?

Ruxandra Dragomir nu are dreptate atunci cînd îl acuză pe Dinu Pescariu că este trădător şi turnător. Dar deloc nu are dreptate. Împotriva percepţiei publice, Dinu Pescariu este un cetăţean român cu o înaltă conştiinţă civică. El a colaborat cu organele de anchetă. El nu a pîrît, nu a denunţat. El a pus umărul la soluţionarea unor cazuri, la bunul mers al unor anchete.

Dinu Pescariu a furnizat date preţioase, s-a expus înregistrîndu-şi partenerii de afaceri, cu care, de fapt, nici nu avea afaceri pe bune, ci doar le simula pentru a-şi prinde vînatul cu degetele în borcanul cu miere al Microsoftului şi al altor faguri ai marelui stup naţional.

Personajele principale

Înainte să continuăm însă să devoalăm (am observat că aşa se spune în limbajul „serviciilor”) personalitatea omului Dinu Pescariu, să facem o scurtă prezentare a personajelor. Pentru unii, poate doar o aducere aminte. Un reminder în limbaj corporatist.

Ruxandra Dragomir şi Dinu Pescariu. Amîndoi au jucat tenis la nivel înalt şi au aparţinut unei generaţii talentate, care îi mai includea pe Andrei Pavel sau Irina Spîrlea.

Ruxandra a reuşit un sfert de finală în 1997 la Roland Garros, pierzînd în faţa Ivei Majoli, an în care atingea şi locul 15 în ierarhia WTA, cel mai bun al carierei. Ruxandra Dragomir a fost preşedinta Federaţiei Române de tenis pînă acum doi ani, în paralel cu o carieră politică – marcant membru PDL şi apropiată a Elenei Udrea inclusiv după crearea Partidului Mişcarea Populară.

Talentat, olimpic

Dreptaci cu fineţe în mînuirea rachetei, Dinu Pescariu nu a urcat mai sus de locul 75 în clasamentul ATP, dar a reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Barcelona, ’92, şi Atlanta, ’96. După ce s-a lăsat de tenis, Pescariu s-a ilustrat mai degrabă în zona mondenă şi în mediul privat.

Vorbim deci, despre doi oameni care au un trecut important în sportul de mare performanţă. În paranteză fie spus, cînd am auzit prima dată numele Pescariu legat de tot soiul de combinaţii de afaceri am crezut că am înţeles greşit şi că era cumva vorba de Pascariu.

Dan Pascariu, cunoscutul bancher. Auzisem bine, nu era Pascariu, era Pescariu. Băiatul acela drăguţ şi talentat, în care îmi închipuiam eu pe atunci, se ascundea urmaşul lui Ilie Năstase. Greşeam. Şi nu că ar fi fost prima oară.

Relaţia de partid şi prietenia

Să revenim însă la Dinu Pescariu şi la Ruxandra Dragomir ai zilelor noastre. Fosta preşedintă a FRT şi amică a Elenei Udrea este în tabăra celor care nu au abandonat-o pe cercetata şi reţinuta Udrea Elena Gabriela.

Dincolo de ce putem crede sau gîndi despre felul în care o relaţie de partid poate fi şi suportul unei prietenii durabile, cum şi în ce fel interesul se poate transforma în camaraderie şi solidaritate, rămîne faptul că Ruxandra Dragomir nu s-a dezis de Elena Udrea în momentul în care mulţi dintre foştii apropiaţi ai acesteia din urmă par să se întreacă în a mai povesti ceva interesant pentru procurii DNA.

Pînă la proba contrarie, poziţia doamnei Dragomir trebuie salutată măcar pentru consecvenţă. Iar luarea ei de poziţie faţă de Dinu Pescariu, fost prieten şi coleg de generaţie, firească.

Turnătorie, egal spirit civic?

Ne întoarcem aşadar de unde am plecat. La Dinu Pescariu. Bănuiesc că aţi citit în cheie ironică rîndurile de debut ale articolului, în care aplaudam spiritul civic al martorului Pescariu, care şi-a început relaţia cu organele de anchetă prin a fi urmărit, acuzat, iar mai apoi învinuit.

Ştiu, am aflat tîrziu, că aşa decurg lucrurile. Şi că pînă la un anumit nivel aşa lucrează justiţia, cu foarte mult cinism. Că alcătuirea multora dintre dosare se bazează pe „colaborarea” unora ca Pescariu, urmînd ca personajele respective să fie răsplătite cu clemenţă în propria cauză. Cu clemenţă totală sau parţială.

Deocamdată, în cazul martorului-cărăuş al milioanelor de euro ai lui Cocoş, Udrea şi compania, totală. Aici putem să ne punem nişte întrebări despre morală, fără a atenta la actul de justiţie.

Sportul care plămădeşte caractere

După cum observăm prin exemplu viu numit Dinu Pescariu sportul nu plămădeşte doar caractere puternice, ştiţi clişeul!, ci şi mari lichele, tipi învîrtiţi, gata de orice pentru a-şi scăpa pielea.

Florin Prunea, fostul portar al naţionalei, a arătat avant la lettre că sportul făuritor de oameni puternici, cu coloană vetrebrală, mai furnizează exemple. Şi actualul oficial al lui CSMS Iaşi colaborase cu organele de anchetă în dosarul „Mită pentru arbitri”, dar şi în acela al transferurilor. Şi cu acelaşi dublu rezultat favorabil, personal şi al procurorilor de caz.

Al justiţiei, care în numele binelui general, al unor prăzi mai mari, îi premiază pe aceşti indivizi. De observat că aşa se petrece cam peste tot în lume, să nu trăim cu senzaţia că deţinem monopolul compromisului. Altfel, dilema moralitate contra dreptate&justiţie rămîne foarte incomodă. Dilemă din care, oricît de plictisiţi am fi de Caragiale, nu putem ieşi.