Cristina, Aurora şi timpurile

Titlul mondial obţinut de fetele sub 18 ani este parte a unui proiect iniţiat de Cristian Gaţu. Centrele de Excelenţă nu sînt doar o fantezie care consumă bani

Nu am avut nici o premoniţie atunci cînd, în urmă cu o […]

Titlul mondial obţinut de fetele sub 18 ani este parte a unui proiect iniţiat de Cristian Gaţu. Centrele de Excelenţă nu sînt doar o fantezie care consumă bani

Nu am avut nici o premoniţie atunci cînd, în urmă cu o lună şi jumătate, publicam un amplu interviu cu fosta mare handbalistă Aurora Leonte. Nici vreun merit deosebit în descoperirea subiectului, întîmplarea mi-a scos în cale un personaj cum puţine mai sînt acum în sportul nostru. Pentru cei care nu au citit articolul cu pricina, care a apărut doar în ediţia printată şi cea digitală a ziarului, mă simt dator cu unele precizări. Doamna Leonte este dublă campioană a lumii cu echipa României, la handbal în 11, în 1960 la Amsterdam, şi la handbal în 7, în 1962 la Bucureşti. De asemenea, a cîştigat Cupa Campionilor Europeni cu Ştiinţa Bucureşti în 1961. După ce s-a retras din activitatea competiţională, Aurora Leonte a lucrat 40 de ani ca profesoară de sport la Universitatea Bucureşti.

Titlul mondial cucerit acum de naţionala României sub 18 ani mi-a adus aminte de un fragment al discuţiei pe care am avut-o cu dubla deţinătoare a a titlului suprem la senioare. „Dacă la 18-19 ani nu eşti la echipa naţională, nu mai eşti niciodată. Iar acum aud vorbindu-se de speranţe la 23-24 de ani”, îmi spunea la un moment dat Aurora Leonte. Suna probabil excesiv şi ca un verdict marcat de nostalgie. Nu era nici una, nici alta, pentru că interlocutoarea mea este o persoană echilibrată, care nu trăieşte doar din amintiri. În anii aceia, „şcoala românească de handbal” nu era o sintagmă prăfuită, ci o instituţie serioasă, temută şi respectată. Erau anii supremaţiei noastre în handbalul mondial, concomitent la băieţi şi la fete. Interviul îşi propunea însă nu doar o incursiune în memorie, ci şi recuperarea unor valori pierdute. Sau dacă nu pierdute, măcar neglijate. Competenţă, seriozitate, continuitate, disciplină, rigoare, renunţare. Şi ceva foarte demodat acum, patriotism.

6 dintre laureatele Mondialelor din Macedonia provin de la Centrul de Excelenţă de la Rîmnicu Vîlcea. Colegul Marian Ursescu, expertul în handbal al Gazetei, îmi atrage atenţia că de fapt au fost 8. Două dintre fete, legitimate acum la alte echipe de club, sînt tot „produse” ale Centrului. În acest punct se cuvin cîteva aplauze sincere pentru Cristian Gaţu, promotorul, susţinătorul şi îngerul păzitor al Centrelor de Excelenţă. La Sighişoara al băieţilor, la Vîlcea al fetelor. Ca orice idee ieşită din tiparul rutinei cotidiene, iniţiativa lui Gaţu fusese întîmpinată cu reticenţă. O întreprindere nespectaculoasă, urmată de o muncă pe cît de anonimă, pe atît de calificată. Iar acum rezultatele, care entuziasmează. Aş adăuga şi o plecăciune în faţa antrenorilor de la Centru şi ai naţionalei. Apropo. Cineva îmi şopteşte că imediat după ce a cîştigat alegerile în dauna lui Cristian Gaţu, Alexandru Dedu luase în calcul desfiinţarea Centrelor. Vreau să cred că nu asta înseamnă schimbarea vechiului cu noul. Nu, cu certitudine, am văzut cum i-a înflorit zîmbetul pe chip noului preşedinte la conferinţa de presă în care s-a anunţat dublarea primelor pentru fete. Am fost şi certaţi acolo că nu mai ştim să ne bucurăm. Poate ne învăţaţi dumneavoastră, domnule Dedu!

„Fiecare perioadă are campionii ei. Dar nu îi putem compara, fiindcă noi nu străbatem timpurile”, mi-a mai spus Aurora Leonte spre finalul dialogului. Mi-au rămas în minte vorbele astea, mult mai profunde decît ar părea la prima vedere. Mi-ar plăcea ca într-o zi, cît mai curînd, Cristina Laslo, căpitanul echipei care a triumfat la Ohrid, să o întîlnească pe Aurora Leonte. Timpurile şi-ar da întîlnire. Ca într-un vis, cum spunea Cristina pe aeroport.