Herrera. Miguel, nu Helenio

Selecţionerul mexican susţine un discurs foarte coerent despre fotbal. Fără gît nu înseamnă şi fără creier.

Vîrful carierei lui Miguel Ernesto Herrera Aguire a fost formaţia Atlante, din Mexicul natal. Miguel Ernesto nu a fost un mare fotbalist. A fost […]

Selecţionerul mexican susţine un discurs foarte coerent despre fotbal. Fără gît nu înseamnă şi fără creier.

Vîrful carierei lui Miguel Ernesto Herrera Aguire a fost formaţia Atlante, din Mexicul natal. Miguel Ernesto nu a fost un mare fotbalist. A fost unul harnic şi îndesat. Apogeul carierei de fotbalist a lui Niko Kovaci a fost Bayern Munchen, din Germania natală. Deşi croat, Niko s-a născut în Berlinul de Vest, pe vremea cînd capitala germană, ca şi ţara, era încă despărţită de un zid. Nici Niko nu a scris istorie sub tricoul bavarezilor. A fost un mijocaş defensiv harnic, disciplinat şi cam nesărat.

Astăzi, Miguel Herrera este selecţionerul Mexicului, iar Niko Kovaci al Croaţiei. Este traseul pe care l-au urmat destui fotbalişti ambiţioşi. A antrena naţionala ţării tale este încă o performanţă (recomandare?) în lumea în care trăim, deşi puţini se pricopsesc dacă aleg să pregătească reprezentativa şi nu o echipă de club cu stare. Să fim bine înţeleşi. Don Miguel Herrera nu moare de foame, dar este cel mai prost plătit selecţioner de la Mondialul brazilian, cu cei 200.000 de dolari salariu anual – sub 150.000 de euro. Nici colegul croat Kovaci nu-i ajunge nici pînă la gleznă „rusului” Fabio Capello. Aproape 200.000 de euro venit anual. Cu observaţia că şi Hererra, şi Kovaci sînt mult sub venitul negociat de domnul Victor Piţurcă pe vremea geniului managerial numit Mircea Sandu, să trecem la fotbalul propriu-zis. La fotbalul pe care l-au jucat Mexicul şi Croaţia. La fotbalul pe care Mexiul îl va juca în continuare şi la cel pe care Croaţia nu-l va mai juca, fiind eliminată.

Specialiştii care populează studiourile TV în perioada marilor competiţii, probabil mai mulţi decît microbiştii fără pretenţii, apreciază că victoria Mexicului cu 3-1 este mincinoasă măcar prin proporţiile scorului. Croaţia a dominat teritorial şi tehnico-tactic prima repriză, dar a comis cîteva greşeli la jumătatea celei de-a doua, care i-au fost fatale. Foarte pe scurt, asta ar fi analiza meciului. Nuanţele sînt însă mai interesante decît analiza rece. Mexicul este o echipă vie, spontană, aţoasă şi puţin băftoasă. Acest Mexic debordînd viaţă este cumva imaginea selecţionerului Herrera. Mic, grăsuţ, fără gît, îmbrăcat ca un ginerică tomnatic, plin de energie, atent, foarte atent, la ce se întîmplă pe teren. Deşi Hector Herrera (nici o legătură de rudenie cu Miguel) este considerat mijlocaşul-revelaţie al Mondialului, el nu are anvergura unui Modrici. Fotbalist important la Bayer Leverkusen, Guardado nici nu ar trebui să se compare cu marele Mandzukici, de la Bayern. Dar uite că se compară. Mai mult, Guardado a strălucit într-un meci în care Mandzukici a fost mai mult atlet decît fotbalist. Comparaţi imaginea lui Herrera cu aceea studiată şi semeaţă a lui Niko Kovaci şi veţi înţelege că doar poza nu aduce calificarea.

Docţi şi pretenţioşi, ar trebui să spunem că „optimea” Olanda-Mexic va fi momentul adevărului pentru echipa lui Miguel Ernesto Herrera Aguire. Plus alte consideraţii preţioase despre şcoala olandeză. Îmi place să cred că va fi doar un meci în care Guardado, Peralta şi Chicharito vor privi mereu spre poarta lui Cilessen. Este mesajul care contează cu adevărat.