Mesajul

Finala feminină de la Roland Garros nu ne-a făcut mai specialişti în tenis. Ne-a reamintit însă cum este să participi la ceva important.

Vara a venit în România într-o după-amiază de sîmbătă, dinaintea Rusaliilor. Pe neaşteptate. Sentimentul apartenenţei la performanţă […]

Finala feminină de la Roland Garros nu ne-a făcut mai specialişti în tenis. Ne-a reamintit însă cum este să participi la ceva important.

Vara a venit în România într-o după-amiază de sîmbătă, dinaintea Rusaliilor. Pe neaşteptate. Sentimentul apartenenţei la performanţă a unui compatriot a venit în aceeaşi zi. Era ceva aşteptat de prea mult timp. Nu trebuie să deducem de aici că Duhul Sfînt s-a pogorît asupra poporului român în timpul finalei feminine de la Roland Garros. Totuşi, ceva mai puţin mistic s-a întîmplat. Ceva profan şi uman. 2.300.000 de români au deschis televizorul ca să urmărească un meci de tenis. Nimic special pînă aici. Interesant este că după primul schimb de mingi dintre Simona Halep şi Maria Şarapova cei peste două milioane de telespectatori au devenit altceva decît vaci de muls audienţele TV.

Dacă people meter-ele ar măsura emoţiile, am observa că finala Simonei a cîntărit mai greu decît multele milioane de microbişti strînşi în faţa televizoarelor de fotbalul nostru drag şi atotputernic. Asta nu înseamnă că spectatorul de tenis este mai cu moţ decît cel de fotbal, nici mai intelectual, nici mai orăşean, ci doar că omul sfinţeşte evenimentul. Iar omul este o fată de aproape 23 de ani care în mai puţin de un an ne-a vindecat de provincialism şi ne-a redat demnitatea de suporteri. De suporteri reprezentaţi direct, nu prin intermediar.

2.300.000. Cel puţin unul din zece români a suferit, s-a bucurat, a sperat, a deznădăjduit, s-a enervat, a sperat din nou, s-a rugat, iar la final a avut o lacrimă ascunsă între iris şi pleoapă pentru meciul pierdut de Simona. O, da, sună patetic. Dar este perfect adevărat. Persoane care nu au cu sportul nici în clin, nici în mînecă au participat afectiv la o sărbătoare unde am fost cotă parte. Finala de la Roland Garros nu ne-a făcut mai buni sau mai specialişti în tenis. Ne-a reamintit însă cum este să participi atunci cînd în lume se întîmplă ceva.

Există în poveste şi perspectiva acră-pesimistă. Că nu ne mai întîlnim cu o asemenea ocazie. Că nu avem nici un merit în ascensiunea Simonei. Nu avem, dar nu despre asta este vorba. Am avut vreun merit că Paulescu a descoperit insulina şi că Henri Coandă a pus bazele aparatului cu reacţie? Peste toate în acest norişor de autoflagelare, pluteşte vorba aceea proastă: „Am jucat ca niciodată, am pierdut ca-ntotdeauna”. Nimic mai fals. Trucurile Şarapovei şi toleranţa blegoasă a lui Kader Nouni stau mărturie. Şarapova este încă mai puternică, dar s-a temut. Simona nu a fost bătută de arbitru, doar că a fost tratată ca micuţa care „joacă surprinzător de bine pentru cineva care vine din România”. Asta este de la Murray citire, şi nu are nevoie de explicaţii. Cu ajutorul Simonei vom lucra la ideile preconcepute care ne înconjoară. Şi vom urca în clasament pas cu pas. În clasamentul celor care contează.

Vara a venit în România într-o după-amiază de sîmbătă dinaintea Rusaliilor.