Nimicul riguros organizat

Trebuie să vorbim şi despre naţionala de fotbal. Chiar trebuie?

Echipa naţională reprezintă conştiinţa de sine a unei naţiuni. Vorba asta minunată îi aparţine lui Ioan Hollender, fostul director al Operei din Viena. Mi-a spus-o acum cîţiva ani, cu cîteva […]

Trebuie să vorbim şi despre naţionala de fotbal. Chiar trebuie?

Echipa naţională reprezintă conştiinţa de sine a unei naţiuni. Vorba asta minunată îi aparţine lui Ioan Hollender, fostul director al Operei din Viena. Mi-a spus-o acum cîţiva ani, cu cîteva ore înainte de un spectacol cu Don Carlos şi cu doar cîteva zile înainte ca România să se facă de rîs în faţa Olandei la Campionatul European. Era vara lui 2008, noi jucam în grupă cu Italia, Franţa şi Olanda, iar un rezultat favorabil cu batavii ne-ar fi calificat din grupe. Bineînţeles că la mijloc fusese o conjunctură favorabilă a rezultatelor. Bineînţeles, că şi pe atunci jucam ce jucăm şi acum, adică un nimic riguros organizat. Corolarul evidenţei este că şi pe atunci selecţionerul era Victor Piţurcă.

Simt deja cum sînt tras de mînecă de avocaţii lui nea Piţi, care îmi atrag atenţia că el ne calificase la Euro 2008 din Austria şi Elveţia. Că asta a fost ultima calificare la un turneu final. Că şi în 2000, tot el ne luase biletul pentru Cupa Europei, pentru a fi apoi debarcat pe motiv de Hagi şi Popescu. Ştiu, dragi avocaţi, le ştim pe toate. Dar şi atunci, în 2000, şi atunci, în 2008, ne calificam păcălind fotbalul. Avînd încă, la vremea aceea, şi cîţiva fotbalişti. Astăzi avem jucători, iar fotbalul este tot mai greu de păcălit. Astfel se întîmplă că ajungi sparring-partner-ul Algeriei, pe care un popor întreg de microbişti o vede atacînd, numai nea Piţi, care se pricepe mai bine decît toţi, o vede apărîndu-se poziţional. Ce mai zice nea Piţi după ce faimoşii Bentaleb şi Soudani (aţi auzit de ei, nu-i aşa?) au dat de pămînt cu noi? Că băieţii au avut momente de relaxare, dar în general s-au mişcat bine, iar el este mulţumit „per ansamblu”.

Per ansamblu, situaţia este blu, deci albastră, nea Piţi. Acum am înţeles de ce Chiricheş a pierdut echipa la Tottenham şi de ce Pantilimon este mai mult mascotă decît portar la City. Ce cred eu că am priceput şi mai tare este că ne vom vindeca greu de fotbalul ăsta strepezit, ai cărui preoţi parohi sînt Cristi Tănase şi Bourceanu, dar cu Cosmin Matei foarte aproape de ei pe modulul aşteptare. Mă gîndesc ce ochi ar face Dodel sau Valerică dacă le-aş spune că naţionala este conştiinţa de sine a naţiunii căreia îi aparţine. Renunţ la acest inutil (futil?) exerciţiu de imaginaţie. La Roland Garros se întîmplă ceva despre care merită să vorbim atunci cînd ne vor trece fierbinţelile şi figurile de stil. Deocamdată, silence, s’il vous plaît! Serveşte Simona. Serveşte patria, dacă nu vi se pare exagerat.