Triumful geometriei

Pînă la fotbalul promis de Cupa Mondială, consumăm tenis de la Roland Garros. Este un aliment tot mai controlat şi mai sănătos, dar cu gust moderat

Viaţa de microbist rămas temporar fără obiectul muncii (al privitului!?) ne este salvată de […]

Pînă la fotbalul promis de Cupa Mondială, consumăm tenis de la Roland Garros. Este un aliment tot mai controlat şi mai sănătos, dar cu gust moderat

Viaţa de microbist rămas temporar fără obiectul muncii (al privitului!?) ne este salvată de Roland Garros. Explicaţia curge de la sine. Amicalele naţionalei României sînt o corvoadă subînţeleasă care poate fi obiect de studiu pentru teoreticieni, nu pentru oamenii ce vor să consume fotbal. Inutilitatea turneului elveţian este încă un hap pe care Piţurcă ne obligă să-l înghiţim, deşi ştim cu toţii că nu ne va însănătoşi. Şi pînă cînd ne vom desfăta cu meciurile de la Cupa Mondială, lucru de care mă îndoiesc serios, avem la dispoziţie un turneu de tenis de cel mai înalt nivel. Problema este să stabilim totuşi care este acest „cel mai înalt nivel” în tenisul de azi.

La fete, există o miză patriotică. O compatrioată al cărei joc ne face să trăim mai mult la nivel emoţional decît pe palierul analizei reci, obiective. Dacă Simona ar fi la nivelul Soranei Cîrstea, adică doar o redutabilă jucătoare de primele două-trei tururi, am observa încă o dată fragilitatea ierarhiilor din tenisul feminin, care dau de pămînt cu o forţă a naturii ca Serena şi îşi trimit în exil fostul lider. Caroline Wozniacki, eliminată în primul tur la Paris, a ajuns acum pe un neverosimil loc 14, după ce stătuse 67 de săptămîni pe prima poziţie. Ofensiva outsiderelor condusă de românca Simona Halep şi de canadianca Eugenie Bouchard este semn de înnoire, de schimb al generaţiilor. Chit că Azarenka, Şarapova ori Ivanovici nu sînt nici pe departe la vîrsta retragerii.

Turneul băieţilor este alt turneu şi nu trebuie să ai porniri misogine ca să observi că la ei lucrurile arată mult mai aşezate. Dincolo de tăria superioară a loviturilor băieţilor, există o linişte a competitorilor care trebuie căutată în natura mai sensibilă a fetelor. Federer nu este totuşi un specialist al zgurei, aşa că supliciul din meciul cu Gulbis nu trebuie să şocheze. Nici dispariţia prematură din competiţie a lui Stan Wawrinka, blocat parcă în triumful de la Melbourne, nu este în sine decît o surpriză anunţată. Previzibilă. În rest, marii favoriţi au alergat la trap spre a doua săptămînă de la Roland Garros. Djokovici, Nadal, Ferrer sau Berdych au afişat o siguranţă care a exclus surpriza şi bineînţeles că excepţia de la regulă – prin nesiguranţă şi apatie, condimentate ciudat cu mingi formidabile – a venit de la Andy Murray, căruia i-au fost necesare două zile şi un set decisiv cu 22 de gameuri pentru a-l învinge pe germanul Kohlschreiber. Am avut şi mingi frumoase, nimic de zis, începînd cu efectele lui Rafa, dreptaci nativ convertit stîngaci, ori alunecarea controlată a lui Nole, care poate patina la fel de bine şi pe zgură, şi pe iarbă, şi pe ciment. Am avut mingi frumoase, dar nu am avut meciuri mari. Le vom avea în săptămîna a doua?

Probabil că nu. Toată lumea joacă îngrijit, conform planului tactic stabilit cu antrenorii în funcţie de calităţile şi slăbiciunile adversarilor. Aşa ne spun specialiştii comentatori de la Eurosport. Şi mi-e teamă că au dreptate. Doar că tacticizarea, ca şi în cazul fotbalului, ucide spectacolul. Neprevăzutul are interzis pe teritoriul antrenorilor care au dus spre inginerie pură o activitate creativă. Traseul prestabilit al loviturilor exclude traiectoriile-surpriză, perfecţiunea unghiurilor înseamnă invitaţia la un tenis geometric. Vom avea o finală cu două nume mari, dar este puţin probabil să fie o finală mare. Luaţi-o ca pe o presimţire, nu ca pe un plan tactic de joc!