„U”-urile noastre toate

Şi mîine-i o zi. La noi este o vorbă. La greci, un sistem. Mîinele lor are finale europene la activ.

Continuăm să-i privim superficial pe greci. Îi considerăm şansa noastră unică de a merge în Brazilia şi cu naţionala, nu […]

Şi mîine-i o zi. La noi este o vorbă. La greci, un sistem. Mîinele lor are finale europene la activ.

Continuăm să-i privim superficial pe greci. Îi considerăm şansa noastră unică de a merge în Brazilia şi cu naţionala, nu doar pentru turism. Ne prefacem preocupaţi, dar ne rîde mustaţa. Cu cît timpul se scurge însă, vălul de pe ochii noştri se ridică şi lasă privirii un tablou interesant. Şi îngrijorător. Iar asta se întîmplă progresiv, pe măsură ce aflăm tot felul de lucruri. Mai exact fapte, personaje, întîmplări. O lume care stă ascunsă în spatele clişeelor noastre, adevărate şi ele, despre tipii care beau uzo, sparg farfurii şi dansează cu pofta lui Zorba. Grecia şi grecii sînt o lume care trebuie înţeleasă. Chiar şi numai pentru a fi învinsă la fotbal.

Eu am reuşit să înţeleg mai multe cu ajutorul colegilor mei de la departamentul reporterilor speciali, nu cu acela al analiştilor. În perioada asta în care chibiţăreala a devenit sport naţional, cînd toţi au o părere, un sfat, o echipă ideală în minte, reporterii speciali au obligaţia să furnizeze zilnic subiecte legate de meciul de baraj. Asta presupune alergătură, muncă şi inspiraţie. Aş zice că băieţii fac o treabă excelentă, fiindcă reuşesc să descopere subiecte originale şi de substanţă. Şi analize dedicate fotbalului, şi reportaj sau fapt divers care spun multe despre felul de a fi al adversarilor de peste cîteva zile.

Gabi Berceanu, unul dintre cei despre care v-am povestit pînă acum, a publicat în Gazeta de duminică un articol în care a observat că performanţele grecilor din ultimii 10 ani se leagă foarte tare de planul de dezvoltare a echipelor de juniori şi tineret. Un plan aplicat nemţeşte. Exceptîndu-i pe veteranii Karagounis şi Katsouranis, supravieţuitori ai echipei cîştigătoare la Euro 2004, majoritatea celorlalţi componenţi ai naţionalei elene mari provin de la reprezentativele de tineret. Şi apar de acolo fiindcă, spre deosebire de noi, ei chiar pun preţ pe ce vine din urmă . Mitroglou însuşi este un produs al selecţionatei U19, la fel ca Sokratis de la Dortmund. O naţională de tineret care nu există doar cu numele, să fie acolo în schemă, eventual şi cu un antrenor habarnist, ca la noi, ci una serioasă, finalistă a ediţiei din 2007, unde pierdea în faţa Spaniei. Aceeaşi naţională U19 a Greciei a ajuns din nou în finală cu un an în urmă şi furnizează deja trei nume echipei mari: portarul Kapino, fundaşul Stafylidis şi mijlocaşul Mavrias.

Ce punem noi în contrapartidă pe masă în afară de pîine şi sare? Şi de cîrnăciori de Pleşcoi sau de pălincă? Nimic. Toate „U”-urile noastre au falimentat în bloc, şi nu se ştie cine este mai vinovat. Antrenorul fără chef sau tinerii fotbalişti care iau cu asalt şaormăriile şi discografia lui Guţă? Conducerea federaţiei care nu găseşte antrenorii potriviţi sau antrenorii înşişi care nu se leapădă de blazare? Nu îmi închipui că grecii sînt pregătiţi de academicieni, iar elevii acestora ar fi urmaşi ai lui Pitagora şi Arhimede. Dar acolo este un sistem care funcţionează şi care reduce la maximum surprizele. Mănînci ce ai semănat, dormi cum îţi aşterni. Este o filosofie simplă şi valabilă mai ales în perioade de criză.

Dintre ai noştri, doar Marica, Torje şi Măţel au trecut pe la o naţională de tineret, cu performanţe zero, dar unde au experimentat şi ei regimul cu pizza şi bere. Alde Bourceanu şi Pintilii s-au calificat la locul de muncă. Cum se zice pe la noi, s-au descurcat cumva. S-ar putea, Doamne ajută!, să ne descurcăm şi la baraj. Fundamental nu ne va ajuta şi nu vom pricepe nimic. Apoi, vom sta din nou vreo 10-15 ani pînă ne va mai trece strada vreo Olandă.