Lucescu şi Dinu. 3 ani, 3 zile, o viaţă

Primul este imaginea longevităţii şi a succesului. Cel de-al doilea este altceva, aşa cum şi-a dorit mereu.

S-au născut la 3 ani şi 3 zile distanţă. Mircea în 1945, pe 29 iulie, Cornel pe 2 august 1948. Mircea Lucescu şi […]

Primul este imaginea longevităţii şi a succesului. Cel de-al doilea este altceva, aşa cum şi-a dorit mereu.

S-au născut la 3 ani şi 3 zile distanţă. Mircea în 1945, pe 29 iulie, Cornel pe 2 august 1948. Mircea Lucescu şi Cornel Dinu au fost doi fotbalişti români. Mari. Trec repede peste partea cu „simboluri” şi „legende”. Limba română a obosit să găzduiască atîtea superlative cîte ne gîdilă nouă vîrful limbii. Să spunem că eroii noştri rămîn doi dintre cei mai importanţi fotbalişti români ai tuturor timpurilor, dincolo de pasiuni, simpatii, idiosincrazii şi alte nebunii microbiste. Dinamo şi naţionala României au capitole întregi marcate de prezenţa lor.

Dinu şi Lucescu nu au fost ceea se cheamă duşmani. Nici adversari. Concurenţi, da. Pentru că aveau o personalitate clădită nu doar în antrenamente, ci şi prin întîlnirea cu lumea cărţilor şi a spectacolului, erau pur şi simplu rivali. Coechipieri şi rivali. Nu doar în ale fotbalului. Lucescu era studios, meticulos, ambiţios. Echilibrat şi tenace şi-a clădit cariera de fotbalist pe o seriozitate dusă la extrem. Orientat, a ştiut să cultive relaţia cu ziariştii vremii. Dinu era tot ce nu era Lucescu. Rebel de meserie şi căpitan de echipă prin vocaţie. Dur şi tehnic în acelaşi timp, avea o viziune asupra fotbalului care depăşea timpul fotbalului în care îi fusese dat să evolueze. Rău de gură, dar dispus să se sacrifice în interesul echipei. Orgolios şi poate îngîmfat, dar niciodată egoist. În timp ce Lucescu îi povestea lui Ioan Chirilă cum scăpase de sărăcie învăţînd şi jucînd fotbal, Dinu mergea la şpriţuri maraton cu Fănuş Neagu şi Ion Băieşu. A doua zi, pe teren, rămîneau doar doi fotbalişti. Mari. Rivali de aceeaşi parte a baricadei. Viaţa trăieşte din pardoxuri.

Lucescu şi Dinu au continuat să fie rivali şi după ce nu au mai jucat fotbal. De la distanţă. Fiecare pe drumul lui. Lucescu, aplicat, meticulos, tenace. Uneori generos. Cu vîrsta şi bănuitor, obsedat de conspiraţii planetare. Lucescu a devenit nea Mircea, apoi Il Luce. Apoi, din nou nea Mircea. Dinu şi-a păstrat spiritul donquijotesc într-o lume tot mai puţin amatoare de cavaleri care înfruntă morile de vînt. Dinu s-a revendicat din şcoala italiană, acolo unde allenatore fusese înlocuit de englezescul Mister. Mai puţin răbdător şi probabil mai aventuros, Mister a bifat chixuri de răsunet presărate printre momente în care echipele pregătite de el arătau foarte bine. A greşit atunci cînd n-a refuzat să fie distribuit în rolul de simbol dinamovist de serviciu, iar acum este privit cu condescendenţă de oameni care nu ştiu ce înseamnă condescendenţa, dar o practică.

Atunci cînd a împlinit 68 de ani, Lucescu a spus că îşi doreşte să lucreze pînă în ultima zi. Nu era vorba despre ultima zi a contractului cu Ahmetov. La 68 de ani Lucescu este un om puternic şi activ. O imagine a succesului în viaţă. La 65 de ani, lui Dinu i-au rămas şueta subţire şi monologul cu cîinii. Este obosit şi dezamăgit de oameni. Aici este punctul poveştii în care Lucescu şi Dinu încetează să mai fie rivali, iar eu ar trebui să găsesc o întorsătură literară prin care să introduc happy end-ul. Dar aceasta nu este o istorie cu învingători şi învinşi. Aceasta este povestea a doi mari fotbalişti. Poveştile adevărate trebuie spuse din cînd în cînd. Chiar dacă sînt triste.