Fenomenul Strătilă

Dinamo ediţie 2013 arată rău. Este mesajul unei echipe care începe să îşi însuşească mediocritatea.

Strătilă a fost cel mai bun jucător al lui Dinamo în meciul de la Vaslui. Asta este o veste bună pentru Strătilă, nu şi pentru […]

Dinamo ediţie 2013 arată rău. Este mesajul unei echipe care începe să îşi însuşească mediocritatea.

Strătilă a fost cel mai bun jucător al lui Dinamo în meciul de la Vaslui. Asta este o veste bună pentru Strătilă, nu şi pentru Dinamo. Sună ciudat, nu? Totuşi, pentru cei familiarizaţi cît de cît cu personajul,  nu trebuie să fii extrem de subtil ca să înţelegi de ce o evoluţie bună a unui jucător nu este neapărat un semn bun şi pentru echipă. Înainte de a-l fi faultat dur pe Chiricheş şi de a-i ura vacanţă plăcută cu un cinism amestecat cu prostie, Strătilă era deja o figură anecdotică în vestiarul dinamovist. Apoi, Sorin al nostru şi-a mai adăugat  un trofeu în colecţia personală a obrăzniciilor. Cea adresată lui Cornel Dinu, care îndrăznise să-l critice după episodul Chiricheş.

A pune însă declinul dinamovist pe seama fuduliei agresive a lui Strătilă este nedrept. Autorul unicului gol al roş-albilor în partida pierdută la scor cu Vasluiul (1-4) nu este singurul fotbalist care nu are şanse să devină membru al Academiei Române. Nici primul cu gusturi îndoielnice la vestimentaţie ori la colecţia de băuturi spirtoase din vitrină. La nivelul lui, Strătilă încearcă să-şi facă treaba pe teren cum ştie el mai bine. Uneori punîndu-şi în pericol adversarii, în alte dăţi alegînd să vorbească în loc să tacă filosofic. De data aceasta, Strătilă a fost cel mai bun om al lui Dinamo la Vaslui. Dar Strătilă nu a fost şi nu va fi niciodată liderul unei echipe importante. În nici un caz al lui Dinamo.

Dar (mai) este Dinamo o echipă importantă? Atunci cînd un fotbalist cu profilul şi limitele de exprimare ale lui Strătilă ia faţa tuturor colegilor este clar că nu. Aici ne despărţim de Strătilă şi începem să vorbim despre Dinamo ediţie 2013. Clubul şi-a schimbat acţionarii din mers. Cu scandal mocnit. Dinamo l-a pierdut pe Ţucudean şi l-a adus pe Dandea. Dinamo continuă să creadă că Dănciulescu şi Cătălin Munteanu sînt nemuritori. Ca un corolar al cîrpelii, Ţălnar a reapărut pe bancă. Eternă soluţie de avarie pentru că este un fel de Marian Rada în variantă dinamovistă. Fidel culorilor şi mai ieftin decît aproape orice altă variantă agreată de noul conclav dinamovist, Anghelache-Negoiţă.

Convenabil ca preţ şi dinamovist vechi, Ţălnar are însă un defect major. Nu spune nu se poate, ci acum nu se poate mai mult. Defetismul antrenorului condamnat să lucreze cu fotbalişti modeşti se transmite şi grupului. Ţălnar nu se revoltă în faţa mediocrităţii, şi-o asumă. Constată că „situaţia e nasoală”, dar se declară mulţumit cu locul ocupat acum în clasament de echipa pe care o antrenează. Este pregătit sau chiar resemnat să lase locul altcuiva mai curajos ori mai puţin obişnuit să administreze sărăcia, dar acel curajos nu vine pe un salariu necompetitiv.

Marele pericol la Dinamo este ca austeritatea financiară să aducă o dată cu ea şi condamnarea la un viitor cenuşiu. Iată o problemă de rezolvat pentru tînărul domn Negoiţă şi mai vîrstnicul lui unchi, domnul Anghelache. Repede, fără ambiguităţi. Sătui de tergiversările lui Nicolae Badea şi de fanfaronada lui Borcea, suporterii le sînt alături. Îi vor părăsi imediat ce vor pricepe că în locul unei sărăcii nesincere li se propune o sărăcie sinceră.